Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului,

Dumnezeule, curateste- ma pe mine pacatosul.

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mantuieste-ma.

Fara de numar am gresit , Doamne iarta-ma.

Cum de lepădaţi mângâierea, tocmai voi, cei ce tăgăduiţi şi nădejdea în uşurarea pocăinţei? Dar să audă cei ce se pocăiesc, cum ar trebui să o facă, cu câtă râvnă, cu ce simţire, cu ce încordare a minţii, cu ce zbucium al rărunchilor celor mai dinlăuntru, cu ce schimbare a inimii: Vezi, Doamne, cât sunt de strâmtorat, lăuntrul meu arde! Inima mea se zbuciumă în trupul meu (Plâng. 1, 20).

Textul acestei cărţi surprinde într-o imagine vie atât pe omul credincios în care conlucrează virtuţile teologice, cât şi pe omul necredincios, în care se zbate diabolicul cu toate neajunsurile lui. Comportamentul şi frământările personajelor din ambele tabere fac pe cititorii acestei cărţi să se regăsească în ele şi astfel să mediteze mult mai mult la existenţa lor pe această mare scenă terestră. 

Aceste sfinte călugăriţe au nimicit cetele demonilor şi au ajuns în rândurile îngerilor. Fugind de tumultul târgurilor şi al cetăţilor, ele au înăbuşit revoltele diavolului. Au părăsit toate frumuseţile pământului, alegând şi iubind frumuseţea veşnică cea din casa Domnului. Dorind să vorbească cu Dumnezeu, aceste sfinte maici s-au hotărât să locuiască în pustiu sau afară din gălăgia şi ispita lumii.