Printre numeroșii noi mucenici ai Rusiei, din secolul douăzeci – pe lângă monahi sau membri ai preoțimii – au fost și numeroși cucernici laici. Un asemenea om a fost Alexei Ivanovici Voroșin. În încercarea de a trăi un mod de viață exemplar, creștinesc și fără compromisuri, el s-a remarcat prin dificila străduință de a fi nebun în dragostea lui Hristos, atitudine considerată a fi riscantă, dat fiind faptul că a trăit în anii ‘30, perioadă în care cruzimea sovietică era de neegalat1. Totodată, și-a păstrat credința și a fost încoronat print-un sfârșit mucenicesc în anul 1937. În timp ce persecutorii săi au fost de mult uitați, un însemnat val de pelerini vizitează, în prezent, cinstitele moaște ale celui binecuvântat, în orașul Ivanovo. Troparul, glasul 4 Luat-ai nevoința nebuniei din dragoste pentru Hristos și nu te-ai înstrăinat de primirea cununii mucenicești, căpătând darul profeției de la Dumnezeu, pentru care ai îndurat chinurile temnițelor. Sfinte Cuvioase Alexei, roagă-te Milostivului Dumnezeu pentru iertarea păcatelor noastre! 3. Mucenicia Aniversarea a douăzeci de ani de la că- derea regimului țarist era aproape, iar arestările continuau. Alexei Ivanovici știa că, de data aceasta, nu va scăpa de arest, iar închisoarea nu o va părăsi în viață fiind. Prin urmare, a dorit să-și ia ramas-bun de la familie și casă pentru ultima oară. Şi-a strâns într-un sac puținele lucruri pe care le avea și a plecat la Kaurchika. Jur-împrejur erau doar câmpii și păduri, în depărtare. În apropiere era o trecătoare adâncă, departe de ochii trecătorilor, pe unde trecea râul Cuviosului Simon din Iureveț. Râul Elnat curgea cu sclipiri de raze argintii. După ce a traversat un defileu puțin adânc, Alexei a urcat la casa părintească. În grădină se afla mica sa chilie, pustie și nelocuită. În casă locuiau Dimitri Mihailovici, Ana Nikolaevna și copiii lor. Era luna mai, anul 1937. Mireasma primăverii și cântul păsărilor s-a revărsat peste întregul pământ. Văzând sacul de pe umărul lui Alexei Ivanovici, Ana Nikolaevna a întrebat: „Deci, Alexei Ivanovici, ai decis să vii să locuiești cu noi, pentru totdeauna?”. El nu i-a răspuns și și-a întins, pe jos, lucrurile din sac, nedumerit ce să ofere fiecăruia în parte. Simțind că ceva nu este în ordine, familia lui a devenit tăcută. Cuviosul s-a așezat în fața sobei, și-a aplecat capul și, pe un ton calm, a început să cânte: „Duminica, bătrâna mama a venit la poarta închisorii… Ea i-a adus merinde dragului său fiu…”. Ana Nikolaevna și-a strâns mâinile, exclamând: „O, Alexei Ivanovici, cânți din nou acel cânt! Ne vor alunga, din nou?”. Au luat prânzul împreună și, după rugăciune, Cuviosul a făcut o plecăciune în fața rudelor sale spunând: „Mă voi revanșa față de tine, Dimitri Mihailovici – mă voi revanșa pentru tot!” și a adăugat: „Vei veni să mă îngropi, fără niciun dubiu?”. „Ce vrei să spui despre înmormântare, unchiule Lioșa? Eu voi muri înaintea ta.” „Nu, vei veni!” a răspuns, plin de nă-dejde, Cuviosul. Ei au continuat să vorbească până dimineața când Alexei Ivanovici și-a luat ră- mas-bun, din nou, și a plecat la Parfenovo, unde autoritățile îl așteptau pentru a-l aresta.