Parintele Petru Serioghin (1895-1982), un nevoitor tainuit al vremurilor noastre, uimeste in primul rand prin necurmata sa lupta launtrica cu sine insusi si prin capacitatea de a se darui pe de-a-ntregul Domnului. Stia sa-si dea inima lui Dumnezeu, iar prin aceasta ajunsese sa-i iubeasca si pe oameni fara fatarnicie. Lucrul cel mai de pret in lucrarea lui duhovniceasca este exemplul pe care il da atat calugarilor, cat si mirenilor, exemplu pe care il gasim zugravit in insemnarile sale zilnice. Portretul unui smerit si modest lucrator in via Domnului, Parintele Petru, se va alcatui din amintirile maicilor, vietuitoare in aceasta manastire, in care parintele a slujit vreme de 16 ani, incepand din 1954, pastorind atat maicile si surorile de aici, cat si credinciosii si credincioasele din imprejurimi. Din frageda tinerete, parintele a tinut un jurnal duhovnicesc pe care nu l-a intrerupt pana la capatul vietii. La inceput, insemnari razlete, din care razbatea lupta launtrica a unui crestin hotarat sa-si pastreze inima curata. Cu timpul, aceste reflectii aveau sa capete o forma mai elaborata, luand aspectul unor povete duhovnicesti. Parintele Petru nu avea sa devina nicicand "staret”, in sensul de Batran "imbunatatit”, si nici vazator cu duhul. Cat timp a trait, n-a facut decat sa se lupte cu "eul” sau launtric. Nu a avut o turma duhovniceasca numeroasa, numele sau nu a capatat notorietate, dar putinul pe care ni l-a lasat – Jurnalul – este o mostenire de o prisositoare bogatie duhovniceasca. Parintele Petru nu se adresa doar calugarilor, ci oricarui suflet de crestin, tinand seama de problemele si situatiile cu care se confrunta atat calugarii, cat si mirenii. El insusi era preot de mir, dar avea sa duca viata de calugar, iar spre sfarsitul vietii s-a invrednicit de tundere in monahism. In Jurnalul sau, Parintele acorda prioritate lucrarii duhovnicesti launtrice, in raport cu nevointele reduse doar la aspectul exterior.