Viața și opera părintelui Ghelasie în întregul lor stau sub semnul icoanei. Taina creației omului după chipul lui Dumnezeu apare a fi piatra de temelie a ontologiei creației, fiind descifrată în cheie hristologică, după buna tradiție a creștinismului ortodox. Iar cum Dumnezeu este lăudat și slăvit în Treime, iconologia ce subîntinde alcătuirea creației este pecetluită de taina alcătuirii trinitare a ființei, cu deschidere spre împărtășirea dumnezeiască. Taina Întrupării și Taina Treimii constituie astfel, după model patristic, cheile de înțelegere ale viziunii isihasmului carpatin. Reflecția duhovnicească a părintelui Ghelasie este unică prin urmarea până la ultimele consecințe a teologiei icoanei, într-o extensie ce circumscrie întreaga istorie a creației și fiecare făptură în parte. Sensul creației este funcție de taina Întrupării dumnezeiești ce are ca orizont intențional și eshatologic părtășia creației la cele dumnezeiești. Cuvântul teologic își recapătă la părintele Ghelasie naturalețea și spontaneitatea mistică pe care o întâlnim adesea în scrierile sfinților părinți ai Bisericii, mișcate de insuflările neprevizibile ale Sfântului Duh, după nevoile duhovnicești ale epocii. Curgerea textuală capătă un relief variat, în care se împletesc învățătura și practica isihastă, conexiunile generale și particularizările semnificative, tratările comparative și adâncirile specifice, parabolele și poemele mistice, încât pare un organism viu, care se mișcă și respiră, chemând cititorul la o receptare participativă, la propria investiție de sens. Rugul aprins descoperit lui Moise a constituit o imagine emblematică pentru isihasmul creștin, indicând participarea omului la cele dumnezeiești și necreate, taina unirii cu Dumnezeu în Hristos a creației. Reiterând discursul patristic legat de Întruparea lui Dumnezeu și îndumnezeierea umanului, părintele Ghelasie îi imprimă până în profunzimea alcătuirii sale un caracter iconic, în care se evidențiază consistența dialogică și liturgică a cuvântului. Structuralismul ce marchează discursul actual expozitiv printr-un deficit de participare este depășit prin recursul la o tratare cu multiple tușe dialogale, prin care se reliefează taina chipului viu, cuvântător și responsiv, imprimat de tensiunea chemării dumnezeiești. În accepțiunea părintelui Ghelasie, iconicul este un sinonim pentru chpul originar al creației, ce poartă în sine de la creația sa Logosul și chipul lui Dumnezeu întrupat, ca pe o sămânță menită rodirii sale euharistice. Fenomenul despărțirii omului de Dumnezeu a atras după sine întreaga natură într-un mod al vieții spre stricăciune și moarte, în care conștiința propriului chip se estompează și doar Întruparea lui Hristos la plinirea vremii, Jertfa, Învierea și Înălțarea Sa sa mai pot deschide orizontul vieții veșnice, accesul la modul vieții îndumnezeite. Reconectarea la acest mod de viață prin tainele Bisericii și prin modelarea iconică a vieții apare ca un proces de asimilare duhovnicească în care toate aspectele vieții trec prin degajarea conștiinței de obișnuințele, deprinderile și automatismele Căderii, mergând până la o renunțare la însăși logica antagonistă ce stă în miezul vieții înstrăinate de Dumnezeu, în care are loc afirmarea de sine în detrimentul comuniunii. O viață înnoită presupune tocmai lepădarea de sine, de acest sine afirmat în defavoarea iubirii de Dumnezeu și de aproapele, care în fapt este doar o mască idolească a autenticului sine, creat după chipul lui Dumnezeu. Nu în ultimul rând, părintele Ghelasie propune pe acest model iconic o teologie a relației omului cu natura, în care ultima apare în dimensiunea sa logosică, deschisă părtășiei la slava fiilor lui Dumnezeu. Materia și spiritul, natura și persoana sunt eliberate de conotațiile antagoniste, în care ele apar în opoziție fundamentală sau emanate una din alta, principiul unității creației fiind dincolo de ea, în chipul ce pecetluiește integralitatea ființei create și o arată deschisă împărtășirii de cele dumnezeiești. Isihia exprimă depășirea scindării în sine a zidirii și alipirea acesteia la taina dumnezeiască, activarea condiției sale euharistice, a destinației sale de mlădiță a Trupului lui Hristos. Cunună a creației, omul este chemat să liturghisească această taină a schimbării la față a creației. Rugul aprins al creștinismului este tocmai lumina taborică, întru care înaintând omul își redescoperă libertatea duhului, demnitatea filială și, asemănându-se dragostei dumnezeiești, îi urmează dăruirea chenotică și atrage după sine toată făptura în orizontul părtășiei la cele dumnezeiești. Odată cu scrierea sa Memoriile unui isihast, părintele Ghelasie de la Frăsinei deschide în anul 1991 calea unei autentice Filocalii carpatine, care are rara calitate de a asimila întreaga tradiție creștină în specificul isihasmului românesc, având ca liant însăși taina icoanei, cunună a teologiei creștine, ce luminează până în adâncul ființei create taina chipului lui Hristos, din Care „tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare, şi se zideşte întru dragoste” (Efes. 4, 16). Cu atât mai relevant este faptul că părintele Ghelasie l-a slăvit după cuviință pe Dumnezeu prin întreaga sa viață, închinată Sfintei Treimi și dăruită cu dragoste părintească semenilor săi, așa încât cuvântul său poartă flacăra duhului, puterea de a preschimba vieți și frumusețea ce ne atrage către adâncul dragostei dumnezeiești. Florin Caragiu