Avem în față un volum care ar putea fi foarte util celor dornici să crească duhovnicește; el conturează o optică sistematic-patristică asupra extazului mistic. Maxima intensitate a trăirilor duhovnicești în Ortodoxie se concentrează în ampla și fascinanta temă a „vederii lui Dumnezeu”, corelată conceptului de „extaz mistic”, termen polisemantic, beneficiind de nenumărate variante de sinonimizare: „răpire” (harpazein), „ieșire din sine spre transcendent”, epektază (tindere spre Dumnezeu, experiență intensă a dorului după El), „experiență deplină a harului”, „experiență a înt unericului supra-luminos”, „întâlnire personală cu Dumnezeu” etc. Întreg periplul de cercetare academică al autorului ne pune în fața dilemei: cum se împacă experiența theoptiei cu neputința de a-L vedea pe Dumnezeu proclamată pe alocuri de Sfânta Scriptură (și cu neapropierea Lui?). Răspunsul final al autorului prezentei lucrări este convingător, bine argumentat; el ne conduce atât pe culoarul patristic (conform căruia „Persoana” teoptiei este Tatăl), cât și pe cel hristologic („Logosul” este Cel cu Care interacționăm), și pe cel ermeneutic-triadologic. Cercetarea ne convinge că Isaia („…în anul morții regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând” – Isaia 6,1) nu-L contrazice pe Hristos („Nimeni nu L-a văzut pe Tatăl; Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Aceluia I s-a descoperit”), ci e în deplin acord cu Acesta. Experiența avută în obiectiv de autorul prezentei lucrări are o importanță capitală pentru viața duhovnicească a fiecăruia dintre noi. Doar o astfel de experiență consolidează certitudinile credinței: credința nu trebuie să fie o stare de „presupunere că Dumnezeu există”, ci o stare de „simțire” a lui Dumnezeu; acesta este unul dintre obiectivele majore ale lucrării pastorale. Pentru a realiza acest parcurs, de la „presupunere” la „simțire”, e obligatorie o expriență de contact direct cu Divinul, de maximă intensitate. Așa că autorul nostru face o călătorie prin Sfânta Scriptură, prin operele Sfinților Părinți, prin experiența recentă a Bisericii și printre câteva mărturii din cultură pentru a inventaria și analiza experiențe relevante, din punct de vedere pastoral, de „extaz mistic”. Întregul volum se situează comod pe tărâmul Teologiei Pastorale și în consonanță cu specificul colecției de carte „Pastoralia” de la Editura „Renașterea”, chiar dacă demonstrează foarte consistente vertebrări sistematice, biblice și chiar istorice (patristice). Cităm una dintre poziționările pastoraliste explicite ale autorului: „Un păstor adevărat de suflete nu transmite rețeta unor terapii spirituale, ci impune un ritm al renașterii duhovnicești. Pastorația nu înseamnă doar medicație, ci însuflețire eșalonată, grație unui «manual» de război duhovnicesc, unde spiritul combativ atestă sănătate sufletească. Un credincios «învins» este învins de propria-i ne-luptă, mai înainte de a fi învins de suferință, nedreptate, moarte”.