„Gheronda Iosif Vatopedinul” nu este o carte, ci este duh și este viață (cf. Ioan 6, 63). Este parcursul unui om care la 15 ani L-a văzut pe Hristos viu, L-a urmat pe calea pătimirii, a fost defăimat, prigonit, a murit și a surâs după moarte, adeverind Învierea. Iar ucenicul lui a văzut și a mărturisit (cf. I Ioan 4, 14), așternându-i viața în scris, atât cât este cu putință cuvintelor a o cuprinde. Cartea cuprinde și o bogată colecție de fotografii din arhiva Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped și apare în condiții grafice deosebite.

„Pregustări”…
Blândețea, bunătatea, pacea lină și mai presus de minte a Duhului Sfânt ce sălășluia în inima lui Gheronda Iosif erau o necurmată învățătură duhovnicească pentru cei tineri. Această pace era atât de adânc înrădăcinată înlăuntrul său și adăpa întreaga sa lume lăuntrică, încât și în momentele cele mai grele – omenește vorbind – de clevetiri și prigoniri, ea nu slăbea, ci îl întărea lăuntric. Mulți îi vedeau chipul strălucind, mai ales după ce primea Sfânta Împărtășanie, de care se apropia întotdeauna cu zdrobire de inimă și cu nenumărate lacrimi. Această slavă dumnezeiască pe care o purta înlăuntrul său strălucea adesea și în afară, când rostea cuvinte de învățătură în cercuri mai largi sau mai restrânse de oameni.

Purtarea sa cu totul nobilă, nefățarnică, plină de lepădare de sine și de dragoste stârnea de la sine uimire și respect în cei care trăiau lângă el și îi vedeau petrecerea de fiecare zi – desigur, fără ca el să dorească să trezească acest respect. Dimpotrivă, dumnezeiescul har ce sălășluia pururea înlăuntrul lui îi dădea simțământul duhovnicesc că era ”cel mai netrebnic dintre toți oamenii”.

Scria: „Nu am dorit nimic pe acest pământ, sufletul meu iubit, nici cinste, nici vrednicie, ci cu săracele mele puteri, precum zice cuvântul, în toată viața mea, «trebuințelor mele și celora ce sunt cu mine au slujit mâinile acestea» (Fapte, 20, 34) și nu am urmărit prin vreo purtare vicleană să îi fac pe alții să mă cinstească și să mă slujească. Vreau să mă mântuiesc și spre aceasta mă grăbesc, spre aceasta îmi îndrept toate săracele mele puteri”.

Era omul care putea să tămăduiască sufletele rănite de păcat, ținute în legăturile unor patimi vechi și ale înrobirilor de tot felul. Acele suflete pe care alți duhovnici le-ar fi ocolit din pricină că erau anevoie de tămăduit – ba adeseori chiar cu neputință de tămăduit omenește –, Gheronda le primea cu multă bucurie, pentru că Îl vedea în acești oameni pe Însuși Hristos. Niciodată nu gândea ceva disprețuitor despre aceste suflete, iar dacă îl ascultau, le dăruia tămăduirea în Hristos.