O poveste cu un cerb minunat și câțiva adolescenți care Îl descoperă pe Hristos

Povestea de față nu este dintre cele bazate pe evenimente ­reale sau povestiri adevărate, cu toate acestea, e întru totul adevărată. Ea se repetă zi de zi în realitatea timpurilor și a societății noastre. În spatele fiecărui personaj se ascunde o mulțime de oameni care au trăit sau trăiesc o experiență asemănătoare.
Pentru aceasta dăm mărturie noi, monahii, care intrăm zilnic în comuniune nemijlocită cu oamenii, cu dramele lor familiale, cu durerile, deznădejdile și grijile lor existențiale.
Dincolo de drama omenească, în mănăstire, omul trăiește totodată și bucuria dumnezeiască a renașterii sufletului, iar acest lucru ne uimește cu adevărat. Din ruinele unei vieți deznădăjduite, vedem cum se replămădesc suflete, temple nefăcute de mâna omului înăuntrul cărora Duhul Vieții mărturisește adevărul veșnic: „Eu sunt Învierea și Viața”. Hristos, ieri și astăzi și în veșnicie, aprinde în sufletele oamenilor focul credinței și al dragostei Lui.
Acest foc veșnic al dragostei dumnezeiești a lui Hristos este axa principală a scrierii de față. De la început până la sfârșit, povestirea ne arată discreția cu care Hristos Se apropie în chip nevăzut de ­inimile oamenilor, delicatețea cu care pătrunde în aceste suflete și, în cele din urmă, transfigurarea pe care o cunoaște întreaga noastră existență prin focul pe care-l aprinde înlăuntrul nostru.
Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul
Mesopotamú, Cipru


În spatele unor tufișuri alerga un cerb. Parashos și‑a luat repede arcul pe care îl avea cu el și cu o viteză incredibilă a scos o săgeată, a încordat arcul și a ochit cerbul. Dintr‑odată însă, înainte ca prietenul nostru să dea drumul săgeții, animalul se opri, întoarse capul și-l privi pe Parashos drept în ochi.
Parashos, uimit, cu mâinile încleștate, lăsă încet arcul să îi alunece printre degete, apoi căzu ca mort la pământ. Mișcările acestea au avut loc foarte lent, astfel încât aveam impresia că cineva a apăsat un buton de încetinire, ca și cum am fi fost într‑o scenă de film în reluare.
– Ce ești tu? l‑am auzit pe Parashos murmurând. Ce ești tu? a repetat șoptit.


Coboram tăcuți spre sat. Nu mai spunea nimeni nimic. Ca și atunci, după minunea întâlnirii, ne‑am continuat drumul și acum, fără să mai aducem vorba vreodată despre cele întâmplate. Până să ne întoarcem, nu am mai putut scoate nici măcar un cuvânt. Pe chipurile noastre era zugrăvit un zâmbet plin de pace. Aerul pe care îl respiram ni se părea că avea alt gust. Totul, dar absolut totul în jurul nostru se preschimbase! Trăiam ceva nemaiîntâlnit până atunci.
În acea zi părintele stareț ne dăruise ceva aparte. Ceva din sfințenia harului lui Dumnezeu, ce sălășluia în el. Simțeam cum inimile ne ardeau. Foc, foc adevărat! Înlăuntrul meu răsunau cuvintele lui Hristos: „Foc am venit să aduc în lume și cât aș vrea acum să fie aprins”...
Acest foc, Hristos l‑a aprins în inimile noastre, ale celor din mica noastră gașcă. Unul dintre noi deja își găsise calea. Noi, ceilalți trei, coboram încet spre sat, spre viață, spre minune...