Aşa cum spun zicerile din popor, „A trăi o viaţă de om nu este precum a merge pe un câmp”. Pentru unii, încă din copilărie toate căile sunt deschise şi largi, pe când pentru alţii, calea este îngustă şi spinoasă. Unii trăiesc întreaga viaţă pentru a aduna bogăţii, pe când alţii îi îmbogăţesc pe ceilalţi. Iar celor care şi-au închinat întreaga viaţă lui Dumnezeu şi oamenilor, se potrivesc cuvintelor înţeleptului Solomon, care spune: „Căile celor drepţi strălucesc ca lumina; ele ajung până la noi şi ne luminează calea mântuirii” (cf. Proverbe 4, 18). Aceste cuvinte, mai mult decât oricare altele, descriu cărarea vieţii celui iubitor de Dumnezeu, a cuviosului stareţ Amfilohie, căci multe suflete au găsit drumul mântuirii datorită faptului că l-au cunoscut. Înţelepciunea, smerenia, iubirea faţă de oameni, adevărata dragoste pentru Dumnezeu, tămăduirea trupească şi sufletească a celor ce aveau nevoie de ea, au însoţit în permanenţă viaţa bătrânului Iosif (Amfilohie după îmbrăcarea Schimei), de-a lungul întregii sale căi de următor al lui Hristos. Relaţia vie cu acest sfânt – chiar şi după trecerea sa la Domnul, prin rugăciune – mijlocesc sufletelor experierea unor simţăminte de renaştere morală, duhovnicească şi trupească, necunoscute până atunci, precum şi trăirea adevăratei credinţe în Dumnezeu. În umbra duhului său smerit, sfântul obişnuia să ia asupră-şi scăderile celorlaţi pentru a le putea arăta în adevărata lor lumină, potrivit cuvintelor Părintelui Paisie din Muntele Athos, care ne îndeamnă să trăim precum albinele: oprindu-ne asupra florilor celor bine-mirositoare, luând nectarul din acestea, şi oferindu-l celorlalţi. Alegând calea monahală spre mântuire, şi ajungând să cunoască în Hristos toate bogăţiile ştiinţei şi înţelepciunii (Col. 2, 3), sfântul a lucrat cu ajutorul Dumnului multe minuni, care uneori păreau de neînţeles pentru cei mai puţin întăriţi în credinţă. Avea puterea de a alunga demonii, iar prin rugăciune şi dragostea sa pentru cei în suferinţă, tămăduia bolile trupeşti acolo unde orice medicament se dovedea a nu fi de nici un folos. Învia chiar şi pe cei morţi. „Cine dintre ei [dintre cei din lume] a lucrat vreodată astfel de minuni? Cine a înviat morţi? Cine a scos demonii afară? Nimeni. Toate acestea reprezintă privilegiul plin de biruinţă al monahilor”. În măsura în care îi stătea în putinţă – prin simplitatea vieţii ori prin nebunia sa pentru Hristos – Sfântul Amfilohie încerca să ascundă cea mai mare parte a nevoinţelor sale. Cu toate acestea, fragmentele de mărturie care au fost puse cap la cap arată în chip limpede ce fel de păstor şi făcător de minuni a fost Sfântul Amfilohie. Cititorul atent, căruia îi punem la dispoziţie biografia Sfântului Amfilohie, acest nevoitor al Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului de la Lavra Poceaev, îşi va simţi în mod involuntar nevrednicia şi măsura de nedesăvârşire duhovnicească, având în faţă chipul luminos de vieţuire al sfântului. Să dea Dumnezeu pe acest pământ prinos de nevoitori asemenea Sfântului Amfilohie, pentru ca noi, copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri să putem ţine cu hotărâre stindardul credinţei în Domnul Iisus Hristos şi să urmăm până la sfârşitul vieţii noastre pământeşti poruncile Domnului. Vladimir (Moroz), Stareţul Lavrei Poceaev