Şoricelul şi margareta Domnul Chiţescu era un şoricel cât o cutie de chibrituri şi locuia la oraş într-o casă mare, plină de picturi şi alte lucruri frumoase. Oa­menii îi spuneau muzeu. De dimineaţă şi până la încheierea programului de vizită, domnul Chiţescu urmărea din colţişorul lui întâmplările interesante din jur. Astfel, află că un tablou se poate numi şi pictură, iar cărţile nu sunt toate la fel. Îngrijitorul muzeului îl simpatiza şi, pentru că era un şoricel cuminte care nu rodea opere de artă, ci doar le privea, îi aducea în fiecare zi o bucăţică de caşcaval. Tot el îl şi botezase domnul Chiţescu. Până atunci şoricelul se numise Chiţ, ca toţi şoriceii. Domnul Chiţescu îi plăcea şi îl făcea să se simtă ALTFEL. Zilele se scurgeau fericite şi pline de învăţăminte pentru şoricelul nostru, care avea deja o mică bibliotecă personală. Tare mult îi mai plăcea să citească. În treacăt fie spus, biblioteca lui personală era reprezentată de o bucăţică dintr-o pagină de ziar cu doar trei litere, însă domnul Chiţescu putea citi ore în şir basme sau alte informaţii importante. Dar cel mai mult îi plăcea şoricelului să cutreiere prin bogatele galerii cu tablouri. Se aşeza în faţa câte unui tablou care îi plăcea lui mai mult în momentul acela şi începea să-şi închipuie cum a luat naştere tabloul respectiv. Tot colindând prin muzeu, găsi într-o zi un tablou care l-a atras în mod deosebit. Prietenul lui, îngrijitorul, îi spuse că se numea într-un fel anume, ceva legat de o fată şi de o perlă. Dar nu-şi mai aducea aminte exact şi, ca să fim sinceri, şoricelul nostru nu prea ştia ce înseamnă o perlă. Aşa că domnul Chiţescu i-a spus tabloului pur şi simplu TABLOUL CARE ÎMI PLACE MIE CEL MAI MULT. Aşa se face că şo­ri­celul nostru îşi petrecea mai tot timpul privind la TABLOUL CARE ÎMI PLACE MIE CEL MAI MULT. Prietenul său observă acest lucru şi-i spuse şoricelului într-o zi, pe când acesta se uita ca de obicei la tabloul lui: — Hmm... Deşi pare puţin, domnul Chiţescu medită îndelung la vorba prietenului său şi ajunse la concluzia că da, într-adevăr, TABLOUL CARE ÎMI PLACE MIE CEL MAI MULT era cel care îi plăcea cel mai mult din tot muzeul, dar nu-şi putea neglija cultura generală într-atât încât să se limiteze la cunoaşterea unui singur tablou. Aşa că din ziua aceea şi-a reluat cu temeinicie şi seriozitate turul prin sălile muzeului, încercând să privească cât mai multe opere de artă şi să înveţe cât mai mult despre ele. Într-o zi, prietenul său, îngrijitorul, nu mai veni la lucru. În schimb, în locul lui veni altcineva care nu se înţelegea deloc cu domnul Chiţescu. De fapt, îl fugărea cum îl vedea, cu ditamai măturoiul, numindu-l şobolan, ceea ce domnului Chiţescu, obişnuit cu liniştea şi meditaţia, îi displăcea profund. De aceea, într-o dimineaţă, când muzeul încă era închis, şoricelul îşi împături într-o bocceluţă un rest de caşcaval, o scamă căzută de pe tabloul lui preferat şi mult iubita lui carte, apoi, ştergându-şi o lacrimă, salută muzeul şi pe bunul lui prieten, în gând, şi ieşi în stradă.