Lucrarea de faţă cuprinde materiale şi articole din arhivele părintelui Sofronie, scrise în diferite perioade ale vieţii sale. Unele dintre ele apar pentru prima oară. Această ediţie postumă este un fel de expunere pe scurt a teologiei care se află la temeiul vieţii de nevoinţă a părintelui şi se împarte pe patru teme, ale căror titluri au fost date de către alcătuitorul ei, la fel ca şi titlurile articolelor ce nu au mai fost publicate. În prima parte Părintele Sofronie vorbeşte despre căile de cunoaştere a lui Dumnezeu; tema părţii a doua este ideea Făcătorului, a Creatorului omului; partea a treia reprezintă o călăuzire practică pentru mântuire; partea a patra este închinată înălţimilor vederilor dumnezeieşti. Cartea Părintelui este de un real folos duhovnicesc, izvorât din experienţa reală a unui om sfânt. În 1925, răsfăţatul galeriilor de artă ale Parisului interbelic, pictorul Serghei Saharov, se călugăreşte la Athos şi devine ucenicul Sfântului Siluan Athonitul. De acum Sofronie, se va strădui să devină un înger în trup, ctitorind mânăstirea ortodoxă „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia. Aici îl va găsi ieromonahul Rafail Noica, fiul lui duhovnicesc, îngrijindu-se de traducerea din rusă a cărţii de faţă. Fiind promotorul unui curat isihasm al ortodoxiei apusene, Părintele Sofronie învaţă: „Nici cuvântarea de Dumnezeu, intelectuală, fără rugăciunea pocăinţei, nici rugăciunea, fie ea fierbinte, dar fără viziunea cuvântării de Dumnezeu a minţii, nu se dovedesc a fi desăvârşirea. Singura cunoaştere care include în sine cele două aspecte de mai sus, ca o singură viaţă, se apropie de deplinătate”. Totodată, pledează pentru un optimism creştinesc regăsit: „dacă te socoteşti a fi doar o jalnică fiinţă, uşor îţi vei îngădui şi ierta o mulţime de fărădelegi, şi prin faptul că se socotesc mai prejos decât Hristos, oamenii în realitate (să nu vă pară o exagerare) refuză a Îi urma pe Golgota”, iar „pentru a fi creştin, neapărat trebuie o îndrăzneaţă bărbăţie înaintea căreia pălesc toate celelalte îndrăzneli pământeşti”. În viziunea arhimandritului din Essex, ontologia creştină are ca temei descoperirea „Eu sunt cel ce sunt”, de aici autorul desfăşurând pe zeci de pagini o teologie a textelui de la Ieşire 3, 14. Dacă personalismul creştin reprezintă exclusiva desăvârşire, totalitatarismul este tocmai negarea lui, pentru el „generalul precumpănind asupra persoanei – de fiecare dată osândele se pronunţă după principiul arhiereului Caiafa”; şi, mai mult, „antropologia comunismului este zoologie”. Comentând Renaşterea, Părintele Sofronie explică: „Umaniştii au dreptate a socoti omul ca fiind cununa făpturii, dar ei s-au înşelat, neînţelegând că nu le-a fost dat a-şi făuri propria lume refuzând pe Făcătorul lor. Calea lor îi aruncă chiar în nimicul din care au fost scoşi”. Poruncile dumnezeieşti date omului sunt spre libertatea lui, iar „celui ce se comportă creştineşte aproape că nu i se poate face nici un rău”. Dinamismul lumii contemporane, de altfel, provine din acea „dinamică a păcatului”. Cartea rezervă minunate file dedicate frumuseţii şi înălţimii călugăriei, comparată cu nunta mirenească în biruinţa asupra egoismului, căci „fără cultura adevăratei ascultări creştine, omul neapărat va rămâne un cerc închis, pururi un nepricopsit înaintea Feţei Dumnezeieşti. Oricât de cult ar fi omul, fără experienţa ascultării evanghelice uşa către lumea cea lăuntrică rămâne puternic trântită şi dragostea lui Hristos nu poate pătrunde”. Om al rugăciunii lui Iisus, Părintele Sofronie mărturiseşte: „Ştiu acum că dacă nu m-aş fi ţinut agăţându-mă cu tărie cu amândouă mâinile de marginea veşmântului lui Hristos, de mult aş fi pierit”. Responsabilitatea l-a caracterizat constant pe acest rus sfânt al exilului, care învăţa luminos în ceaţa mlaştinilor din Essex: „Cea mai înaltă sarcină a Bisericii lui Hristos în istorie constă în aducerea fiilor ei credincioşi” la măsura vârstei plinirii lui Hristos”. În 1979 proorocea: „Procesul creştin nu cucereşte decât cea mai neînsemnată parte a omenirii. Dar poate că anume această aleasă parte de năpăstuiţi ai iubirii se va arăta ca sensul istoriei. Fiecare dintre cei mântuiţi de Hristos este o valoare netrecătoare. Toţi cei ce nu au voit să primească în chip înţelegător, din lăuntru, în chip duhovnicesc, că omenirea e una în esenţa ei, ci continuă să năzuiască la dominarea asupra fraţilor, vor fi nevoiţi să recunoască siliţi de evenimentele istorice şi eshatologice”. O carte valoroasă a bibliotecii creştine, scrisă într-un viu duh patristic, mostră a faptului că Părinţii trăiesc încă printre noi.