Apropiindu-se sfârşitul călătoriei mele pământeşti, am crezut că este necesar să-mi fac testamentul bogăţiilor spirituale cu care Dumnezeu m-a binecuvântat din belşug. Prin testament eu înţeleg o culegere de sfaturi mântuitoare de suflet. Cei ce le vor urma vor cunoaşte, la rândul lor, aceleaşi bogăţii duhovniceşti. Acest testament eu îl las prea iubiţilor mei părinţi şi fraţi, călugării de astăzi, căci eu consider monahismul ca o bogăţie spirituală ce le însumează pe toate celelalte bogăţii, în ce mă priveşte eu am fost atras către el, din tinereţea mea, printr-o chemare minunată, datorată unui har inexprimabil. Şi pe cât n-am fost hărăzit să-mi irosesc viaţa jertfindu-o vanităţii şi stricăciunii, tot pe atât am fost smuls de pe calea cea largă ce duce la moartea veşnică şi împins pe calea cea strâmtă şi cu chinuri ce duce la viaţă. Această cale strâmtă are un sens foarte profund: ea ne ridică de pe pământ, ea ne scoate din întunericul mândriei, ea ne duce la rai, ea ne conduce la Dumnezeu, ea ne aşează în lumina cea neapusă a feţei Sale pentru fericirea veşnică. Pentru a da acestui testament, pe cât se poate, forma cea mai potrivită, l-am alcătuit ca o carte ce cuprinde în acelaşi timp norme ale comportamentului exterior al călugărilor, cât şi sfaturi pentru viaţa lor duhovnicească. Învăţătura pe care o expun aici izvorăşte în întregime din scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, care au asimilat doctrina Evangheliei atât printr-o cunoaştere teoretică cât şi printr-o experienţă trăită, în acelaşi timp aş putea numi această operă mărturisirea mea intimă. Şi cer să fie primită cu atenţie şi îngăduinţă: merită şi una şi alta. Scăpările şi pornirile mele, neputinţa de a urma sfaturile Părinţilor, lipsa unui adevărat povăţuitor duhovnicesc şi, dimpotrivă, întâlnirea frecventă, să nu spun constantă, a povăţuitorilor atinşi de orbire spirituală (sub influenţa cărora m-am aflat, fie că am vrut, fie că n-am vrut) au fost pentru mine pricina a multor tulburări. Am suferit şi pentru faptul că am fost înconjurat din toate părţile de ocazii de cădere şi nu de ridicare. M-am preocupat de doctrine pe care lumea potrivnică lui Dumnezeu le consideră expresia înţelepciunii supreme şi a sfinţeniei, pe când în realitate ele nu sunt decât întuneric şi murdărie, vrednice de a fi aruncate cu scârbă. Încercările prin care am trecut au fost amare şi greu de suportat; prelungindu-se cu îndărătnicie deveneau strivitoare. Încercările exterioare erau aproape nimic în comparaţie cu cele sufleteşti. Confuziile pe care le provoacă învolburatul ocean al vieţii sunt teribile; asupra lui domneşte întunericul şi ceaţa; vânturi puternice - spirite blestemate - dezlănţuiesc furtuni neîntrerupte; corăbiile îşi pierd cârma; porturile sigure se prefac în bulboane şi prăpăstii fatale; “toţi munţii şi toate insulele s-au mişcat din locurile lor” (Apoc. 6, 14); naufragiul părea inevitabil. Şi ar fi fost inevitabil dacă nepătrunsa purtare de grijă a lui Dumnezeu n-ar fi venit în ajutorul aleşilor Săi. “Mult a pribegit sufletul meu” (Ps. 119, 6) fără a găsi un liman sigur nici în afară, nici în lăuntrul lui. “Intrat-am în adâncurile mării şi furtuna m-a potopit” (Ps. 68, 3) - neavând o dispoziţie sufletească statornică în virtute. “Ostenit-am strigând, amorţit-a gâtlejul meu, slăbit-au ochii mei nădăjduind spre Dumnezeul meu” (Ps. 68, 4): căci “vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri” (Ps. 142,3). “Ca apa m-am vărsat şi s-au risipit oasele mele … uscatu-s-a ca un vas de lut tăria mea” (Ps. 21, 14-l6). “Cuprinsu-m-au durerile morţii şi râurile fărădelegii m-au tulburat. Durerile iadului m-au înconjurat; întămpinatu-m-au laturile morţii” (Ps. 17, 5-6); “mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu” (Ps. 142, 4). Din această stare mi-am ridicat glasul meu, glas de serioasă atenţionare faţă de părinţii şi fraţii mei. Am făcut cam ceea ce face un călător care pe parcursul drumului său lung şi greu a îndurat suferinţe teribile. Amintirile sale sunt un tezaur preţios pe care-l transmite celor ce au intenţia să întreprindă o călătorie asemănătoare, sau celor ce au început-o deja fără să-i cunoască traseul, sau celor ce-l cunosc doar superficial după descrieri vechi. Se va atrage atenţia nu numai asupra schimbărilor survenite în natura profundă a vieţii spirituale, ci şi în circumstanţele exercitării ei, căci acestea influenţează sensibil asupra ei. Voi arăta cum trebuiesc folosite scrierile vechi şi cum trebuie adaptate vremurilor actuale, pentru a se evita consecinţele la care duce greşeala celor ce n-au înţeles necesitatea unei asemenea adaptări. Sfântul Ioan Scărarul ne spune că oamenii, trecând prin locuri mlăştinoase, se împotmolesc; încă încurcaţi în glod, ei relatează altora ce trec pe acolo cum li s-a întâmplat, pentru a-i cruţa de o asemenea nenorocire. Pentru faptul că şi-au salvat aproapele, Atotputernicul îi va scoate din noroi pe cei ce ei înşişi fiind înglodaţi i-au pus pe alţii în gardă împotriva unei asemenea căderi. “Fii cu luare aminte la calea picioarelor tale şi toate cărările tale să fie bine chibzuite. Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga, ţine piciorul tău departe de rău. Căci cărările drepte le păzeşte Domnul, iar cele strâmbe sunt căi rele. El va face drepte căile tale şi mergerea ta o va face să fie în pace” (Pilde 4, 26-29). Episcopul Ignatie