Nihilismul – credinţa că nu există un Adevăr absolut, că tot adevărul este relativ – este filosofia de bază a secolului al XX-lea. El a devenit atât de răspândit şi de omniprezent în vremurile noastre, a pătruns atât de adânc în minţile şi în inimile tuturor oamenilor din ziua de azi, încât combaterea lui cere un efort supra­omenesc. Miezul acestei filosofii a fost exprimat foarte limpede de către Nietzsche în cuvintele: „Dumnezeu a murit, deci omul devine Dumnezeu şi totul este posibil.” Numai Dumnezeul creştin este în acelaşi timp putere deplină şi iubire deplină; numai Dumnezeul creştin, prin iubirea Lui, i‑a făgăduit omului nemurirea şi, prin puterea Lui de a împlini acea făgăduinţă, a pregătit o Împărăţie în care oamenii vor trăi în Dumnezeu ca dumnezei, după ce vor fi fost înviaţi din morţi. Adevărul cel mare al creştinismului este că nu există nimicire şi nu există incoerenţă, că tot nihilismul şi absurdismul sunt za­darnice. Trebuie să redevenim creştini. Este zadarnic, de fapt este chiar absurd, să vorbim de reformarea societăţii, de schimbarea cursului istoriei, de ieşirea din epoca absurdităţii, dacă nu Îl avem în inimi pe Hristos; iar dacă Îl avem, nimic altceva nu mai contează. Intr-o locuinţă de la subsol, aproape de centrul oraşului San Francisco, pe la începutul anilor ’60, Eugene Rose, viitorul părinte Serafim, stătea la masa sa acoperită de mormane de cărţi şi teancuri de dosare. Camera era tot timpul întunecoasă pentru că prin fereastră pătrundea prea puţină lumină. În urmă cu câţiva ani, Eugene se mutase în această locuinţă în care avusese loc o crimă şi în care, spuneau unii, încă mai sălăşluia un duh necurat. Dar Eugene, sfidând acest duh şi duhul din ce în ce mai întunecat al oraşului din jurul său, şi-a acoperit un perete cu icoane în faţa cărora a aşezat o candelă roşie. În această cameră, Eugene a început lucrul la o cronică monumentală despre războiul omului modern împotriva lui Dumnezeu: încercarea omului de a distruge Vechea Rânduială şi de a crea una nouă fără Hristos, de a nega existenţa Împărăţiei lui Dumnezeu şi de a întemeia în locul acesteia propria lui utopie pământească. Lucrarea pe care avea de gând să o scrie se intitula Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu. Cu numai câţiva ani înaintea acestui moment, Eugene însuşi căzuse în mrejele acestei Împărăţii a Omului şi avusese mult de suferit; participase şi el la războiul împotriva lui Dumnezeu. După ce a părăsit creştinismul protestant în care fusese crescut, pentru că era neputincios şi searbăd, a participat la anticultura boemă a anilor ’50 şi s-a adâncit în studiul religiilor şi filosofiilor orientale care învăţau, în esenţă, că Dumnezeu este impersonal. La fel ca artiştii şi scriitorii absurdului contemporani cu el, Eugene s-a încumetat să încerce până la pragul nebuniei experimente de gândire care depăşeau orice logică, în încercarea dementă de a sparge limitele şi de a pătrunde „de cealaltă parte a realităţii”. S-a adâncit în cuvintele „profetului” nebun al nihilismului, Friedrich Nietzsche, până când aceste cuvinte au ajuns să-i răsune în suflet cu o putere electrizantă şi infernală. Prin toate aceste căi încerca să ajungă cu mintea la Adevăr şi Realitate, dar toate au eşuat. Căzuse într-o asemenea stare de deznădejde, încât, atunci când i s-a cerut să o descrie, nu a putut spune decât: „Am fost în iad”. Se îmbăta şi se războia cu Dumnezeul pe care Îl declarase mort, se tăvălea pe jos şi striga la El să-l lase în pace. Odată, când era beat, a scris: „Sunt bolnav, aşa cum sunt toţi oamenii cărora le lipseşte dragostea lui Dumnezeu”.