Viata inimii este dragostea, iar moarte a inimii sunt înrairea si vrajmasia împotriva fratilor. Domnul pentru aceea ne tine pe pamânt, ca sa ne patrundem inimile noastre întru totul de dragostea catre Dumnezeu si catre aproapele. Aceasta asteapta El de la fiecare dintre noi. Acesta este scopul existentei lumii. (Sfântul Ioan de Kronstadt) Cuprins: CAPITOLUL 1: Despre dragostea de Dumnezeu şi de aproapele CAPITOLUL 2: Prin credinţă şi nădejde – către dragoste CAPITOLUL 3: Însuşirile dragostei CAPITOLUL 4: Păcatele împotriva dragostei Păcatele împotriva dragostei către dumnezeu Păcatele împotriva dragostei către aproapele CAPITOLUL 5: Piedici în a înfăptui dragostea către aproapele CAPITOLUL 6: Roadele dragostei de Dumnezeu Notă biografică CAPITOLUL 3: Însuşirile dragostei Sfântul Isaac Sirul zugrăveşte astfel desăvârşita dragoste: „Dragostea de Dumnezeu este după natura ei foc mistuitor şi, când fără de măsură cuprinde pe cineva, conduce acel suflet spre extaz. Cel ce a gustat această dragoste nu poate să o cuprindă pe ea în inima lui şi să o suporte. Şi o schimbare neobişnuită află întru el pe măsura calităţii iubirii lui. Iată şi semnele vădite ale acesteia: faţa omului se face ca de foc şi plină de bucurie, iar trupul lui capătă o căldură neobişnuită. Frica şi strâmtorarea se îndepărtează de la el şi acesta ajunge la extaz. Puterea ce ţinea mintea lui adunată (întru cele pământeşti) îl părăseşte şi ajunge astfel la duhovnicească contemplaţie. Şi pe cea mai înfricoşătoare moarte o socoteşte el ca bucurie. Această contemplaţie a minţii nu‑l părăseşte nicicum, neîncetat aflându‑se el cu gândul la cer… De această duhovnicească îmbătare au fost cuprinşi odinioară Apostolii şi mucenicii. Cei dintâi au străbătut întreaga lume, ostenindu‑se şi pătimind nenumărate scârbe şi necazuri. Ceilalţi şi‑au vărsat sângele ca apa din mădularele lor tăiate şi nu s‑au descurajat în înfricoşătoare patimi, ci le‑au răbdat cu bărbăţie”. De o astfel de dragoste a fost cuprins, de pildă, Sfântul Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei. Arestat din porunca împăratului roman Traian, el a trebuit să fie dus la Roma şi acolo, înaintea poporului, conform sentinţei, să fie sfâşiat de lei. Sfântul Ignatie cu glas înalt a mulţumit lui Dumnezeu pentru această sentinţă şi cu cea mai mare bucurie s‑a lăsat legat în lanţuri. Sufletul lui era cuprins de dumnezeiască dragoste. Pe drumul către Roma însă, dintr‑o dată, el a început să se clatine, dar nu de acea aşteptată moarte, ci din pricina dragostei creştinilor din Roma. El a început să se teamă, ca nu cumva din prea multă dragoste pentru el aceştia să intervină înaintea stăpânitorilor, ori prin vreun alt mijloc să zădărnicească împlinirea sentinţei condamnării la moarte. Şi iată, în drumul spre Roma episcopul le‑a scris creştinilor o scrisoare păstrată până astăzi, în care fierbinte îi ruga să nu‑l împiedice să moară pentru Hristos, pe Care el Îl iubea din toată fiinţa sa. Prin înduioşătoare cuvinte îi ruga doar un singur lucru: să se roage pentru el la Dumnezeu, ca să‑i dea puteri să împlinească cu fapta ceea ce spune prin cuvânt, şi nu numai să se numească creştin, ci să se şi arate astfel înaintea lui Dumnezeu. „Lăsaţi‑mă, scrie el, să mă fac hrană fiarelor, prin care voi putea să ajung la Dumnezeu! Eu sunt grâul lui Dumnezeu şi doresc să fiu măcinat de dinţii fiarelor, ca să mă prefac în pâine curată la Dumnezeu. Rugaţi‑vă pentru mine, să fiu jertfă bineplăcută lui Dumnezeu…! Iertaţi‑mă, eu ştiu ceea ce‑mi este mai de folos. Acum încep să devin ucenicul lui Hristos, când nu mai doresc nimic din lucrurile cele văzute şi nevăzute, ci doar una: să ajung la Hristos. Focul, crucea, haita de fiare, tăierea, sfâşierea, ruperea oaselor, zdrobirea mădularelor şi ciopârţirea întregului trup şi orice altă muncă diavolească să mi se întâmple mie, numai să‑L primesc pe Iisus Hristos! La nimic nu‑mi folosesc desfătările pământeşti, nici împărăţia acestei lumi. Mai bine este pentru mine să mor pentru Hristos Iisus decât să împărăţesc până la sfârşitul pământului. Pentru că ce‑i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? (Mat. 16, 26). Însetez după Domnul… Îl caut pe El, Cel Care a murit şi a înviat pentru noi. Iertaţi‑mă, fraţilor, nu mă opriţi să merg către viaţă! Iisus este viaţa celor ce cred… Dacă cineva Îl are pe El în inima lui, va înţelege ceea ce caut şi va arăta milă către mine, cunoscând de ce dragoste sunt cuprins… Dacă vă voi cere cele potrivnice (adică să mă izbăviţi de moarte), nu mă ascultaţi, ci urmaţi cele pe care vi le‑am scris acum!... Dragostea mea e către Cel răstignit pe cruce, şi nu către lucrurile lumeşti… Singur Dumnezeu‑Tatăl şi Domnul Iisus Hristos să vă încredinţeze că spun adevărul. Rugaţi‑vă şi voi împreună cu mine, ca să primesc prin Sfântul Duh ceea ce năzuiesc… Dacă sufăr, şi voi nu mă împiedicaţi, aceasta înseamnă că mă iubiţi!”... Sentinţa osândirii la moarte a viteazului ostaş al lui Hristos a fost îndeplinită. Dumnezeu a răspuns rugăciunii credinciosului Său rob. El a fost sfâşiat de fiare la Roma. Multe sunt pildele de dragoste fierbinte către Dumnezeu, pecetluite cu sângele sfintei mucenicii, ori mărturiile arătate în diferite chipuri de nevoinţă pentru Hristos, ajunsă până la jertfă de sine. Toţi sfinţii, cuprinşi de dragoste serafică, au socotit ca nimic suferinţele şi umilinţele pentru Hristos, precum şi greutăţile legate de slujirea aproapelui, pentru că erau îmbătaţi în fericirea inimii lor de dragostea către Preadulcele Iisus. Însă nu numai sfinţii de seamă au fost astfel. Şi cei mai obişnuiţi creştini, arzând de dumnezeiască dragoste, cu resemnare îşi poartă crucea lor, slujesc aproapelui, iartă toate tuturor, îi iubesc chiar şi pe vrăjmaşii lor, binecuvântează pe cei care îi blestemă, fac bine celor ce‑i urăsc şi se roagă pentru aceia care îi obijduiesc şi îi prigonesc (Mat. 5, 44).