STEPĂ UCRAINEANĂ Curgând din Miazã-Noapte, zbârcitã, largã, arsã, cu veacul si tãcerea în goluri verzi se varsã. O simti cum vine parcã din moarte si uitare, ducând sfâsietoarea vecie în spinare. Rar, câte-un dâmb clipeste din geanã sub un nor, sau schioapãtã, departe, un pom într-un picior. Clocite, smârcuri negre spre zariste se lasã, fierbându-si mormolocii sub lintita vâscoasã. E-n tot o deznãdejde, o dezolantã silã... Cad din vãzduh, bolnave, mari pãsãri de argilã, si linistea se cascã, setoasã, ca o fiarã, lingând pe margini cerul si apa lui amarã... In zori de zi, ca plumbul topit sfârâie golul tãriilor si urcã, necrutãtor, pârjolul. Pãmântul surd se coace si crapã sub vãpaie, si arsita-l scobeste cu gheara-n mãruntaie. Amiaza nemiloasã, din granita ei spartã, veninul care arde prin ierburi si-l desartã. Si aerul trosneste... si zãrile lesinã... Ci, deodatã, stepa ofteazã in luminã. Cu nãrile zvâcninde, adulmecând, tresare si, lung miroase ploaia gonind din depãrtare. Din adâncimi mongole, din hãu fãrã 'nceputuri, cresc norii cu hangere de fulgere si cnuturi. Vin hoarde de cenusã si clocotesc cazane, bat vânturile stepa cu vinete ciocane. Vecia urlã. Norii îsi leapãdã tãciunii, si mormãie si joacã ursoaicele furtunii. Cu jordii, ploaia bate câmpia-n pielea goalã. Mânjind vãzduhul, vântul îi card-n cârcã smoalã. Ies smârcurile-afarã din gropnite si pleacã sã rupã clãi rãzlete in goana lor buimacã. Zbârlit, îsi umflã gusa si dusmãnos, nãmolul, sub tunetele care se dau de-a rostogolul. Imensã, stepa geme, se clatinã si fierbe... Târziu, aduce noaptea pe umerii ei jerbe de stele si le-aprinde opalele mirate, sus, peste amintirea furtunii destrãmate. O limpezime rece îngheatã juvaere si subtiazã poduri de vis si de pãrere. Iconostasul noptii se-naltã cu sfialã, si toatã stepa-ncepe o rugã vegetalã. Un imn ciudat mijeste din santuri, din bãltoace Si numai dintr-un capãt de lume fãrã pace, flãmând, ca o lupoaicã la pândã, tunul latrã, scuipându-si, peste basme, plãmânii lui de piatrã. Saltz, August, 1941