Volumul de față reunește mai multe texte de mici dimensiuni și epistole ale Sfântului Maxim Mărturisitorul (de la a cărui adormire se împlinesc 1350 de ani), scrieri cu un conținut variat, dar cu un accent vizibil pus asupra temei hristologice. Acestea ne revelează o personalitate profund implicată în disputele hristologice, ajunse la un apogeu polemic spre sfârșitul primei jumătăți a secolului al VII-lea, dar și o minte capabilă de cele mai subtile distincții conceptuale, în cadrul cărora sunt valorizate creator toate produsele logicii antice. Discursul hristologic al Sfântului Maxim nu poate fi redus însă nici la polemică, nici la silogistică, ci în integralitatea acestuia trebuie întrezărită insuflarea harului Sfântului Duh, dobândit prin nevoință și prin vederea duhovnicească a rațiunilor lucrurilor și ale lumii. Problemele care frământau lumea creștină din acea epocă sunt, așa cum se știe, cele legate de apariția ereziilor monofizită, monotelită și monoenergistă, care, prin sprijinul imperial de care se bucurau, puteau agresa cu aroganță ortodoxia Bisericii. Hristologia dezvoltată de Sfântul Maxim analizează punctual aspectele teologice care decurg din actul asumării firii omenești de Dumnezeu Cuvântul, în care firea omenească nu suferă nicio alterare. Este cu totul admirabilă „antropologia” complementară pe care sfântul autor o pune în lucrare în context hristologic, pledând cu tărie nu numai pentru păstrarea firii omenești după întrupare, ci și a deplinei voințe și lucrări ale acesteia în Hristos. Vigurosul discurs antropologic al Sfântului Maxim nu este astfel deloc întâmplător, nici superfluu în context, ci are rolul esențial de a dovedi realitatea definitivă a unirii firii omenești și a celei dumnezeiești în Persoana lui Hristos, fără vreo contopire. Acest demers teologic era orientat împotriva concepțiilor eretice enunțate mai sus, care, fără excepție, direct sau indirect, susțineau o dizolvare a omenescului în firea dumnezeiască a Cuvântului, punând în mod implicit sub semnul întrebării atât realitatea Persoanei lui Hristos, cât și a mântuirii oamenilor în El. Fiecare scriere din acest volum este o mărturie nuanțată asupra disputei hristologice la care Sfântul Maxim a participat activ, precizând în formule limpezi învățătura ortodoxă a Bisericii. De mare ajutor pentru o înțelegere deplină și corectă a scrierilor sale sunt și vastele note explicative ale Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, care, de altfel, semnează și inspirata traducere a textelor cuprinse în volumul de față. În cunoscuta epistolă Despre iubire, către Ioan Cubicularul, este dezvoltată o viziune unică asupra dragostei, care, citându-l pe autor, „adună cele divizate” și prin care „nimeni nu este prin nimic despărțit de ceea ce este comun, ci fiecare este al fiecăruia și toți ai tuturor și mai degrabă ai lui Dumnezeu decât unii ai altora”. Volumul se încheie cu relatarea unei dispute publice a Sfântului Maxim cu Patriarhul Pyrrhus al Constantinopolului, text în care sunt cuprinse în forma dinamică a dialogului toate temele majore ale scrierilor hristologice anterioare. Scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul cuprinse în acest volum publicat de Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă ilustrează profund un capitol hristologic de importanță majoră în istoria și viața Bisericii Ortodoxe. Acest capitol fundamental al culturii teologice ortodoxe nu poate trece neobservat și nestudiat de cineva însetat de adevărata cunoaștere, doritor de dreaptă cugetare în spațiul celor cu putință a fi cunoscute, dar și în acela al celor mai presus de cugetare, cunoaștere la care Biserica invită matern pe toți credincioșii ei, întrucât viața veșnică înseamnă cunoașterea mântuitoare a lui Dumnezeu, singurul Dumnezeu adevărat, și a lui Iisus Hristos, Fiul Său, trimis în lume spre mântuirea noastră (Ioan 17, 3).