Peste numele şi scrierile lui Marcu Beza (1882-1949) s-a aşternut o nedreaptă uitare, accentuată parcă după 1989, adică tocmai după ce, prin prăbuşirea regimului comunist, se puteau îndeplini condiţiile corectei sale redescoperiri în cele două dimensiuni majore care l-au caracterizat şi care rămân mărturisitoare în posteritate: cea naţională (românească şi aromânească deopotrivă) şi cea creştină (profund angajată în Ortodoxie şi în destinul cultural al României Mari). Cartea sa Urme româneşti în Răsăritul ortodox, apărută în 1935 şi foarte apreciată la vremea respectivă atât de istorici (în frunte cu Nicolae Iorga însuşi), cât şi de teologi (Teodor Bodogae, care i-a şi continuat cercetările), poate că va reuşi să reînvieze, prin reeditarea aflată în pregătire la o prestigioasă editură bucureşteană, figura aleasă a autorului ei, intelectual şi diplomat exemplar, încă posibil model paideic pentru generaţiile de azi (care se confruntă tocmai cu lipsa de modele autentice şi cu dificultatea reconexării la marea tradiţie culturală a creştinismului – fără de care nu se pot defini nici românitatea, nici europenitatea în ansamblul ei). Chiar la distanţă de trei sferturi de veac, cartea îşi păstrează interesul şi prospeţimea, provocând mereu la o meditaţie reînnoită asupra trecutului nostru istoric şi spiritual, pe care ne ajută să-l înţelegem în adevăratele lui coordonate, din adâncurile Evului Mediu şi până la sinteza târzie a “Bizanţului după Bizanţ”. O românitate care a respirat organic în duhul Ortodoxiei, cu al cărei destin şi-a împletit istoria şi fiinţa identitară, lăsând urme diverse pe toate meridianele spaţiului euro-afro-asiatic ce a constituit leagănul creştinătăţii. Aceste lucruri trebuie cunoscute nu pentru a ne mândri cu ele mai mult decât este cazul, ci pentru a ne înţelege corect aşezarea istorică şi tradiţia culturală, precum şi măsura interioară, îndelung şi smerit purtătoare de Dumnezeu, inseparabilă de dinamica soteriologică a credinţei şi a faptelor ei mărturisitoare.