Vindecarea prin iertare (Duminica a VI-a după Rusalii; Matei 9, 1-8) Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere. Paralizia sau într-o denumire veche slăbănogeala poate fi tradusă printr-o formă cumplită a lipsei de iertare. Iertarea, cuvânt sfânt, formulă magică, tremură pe buzele greierilor în zi de vară şi lipseşte enorm oamenilor, în orice zi. Iertarea, punct final al oricărei răutăţi, este adevărata plugărie a sufletului. Păcatele ne slăbănogesc (paralizează) sufletul. Oricâtă linişte am dobândi, oricâtă rugăciune am plămădi, oricâtă bogăţie am acumula, fără iertare suntem nişte veşnic agitaţi, nişte răi, nişte săraci, sau altfel spus, nimic nu suntem. Fără iertare, sufleteşte, nu putem face roade, - trupeşte, nu putem ieşi din întunericul mormântului. Fără iertare ne rupem de Trupul lui Hristos (Biserica), lumea devenindu-ne temniţă, iar trupul permanent mormânt. Iertarea este axul comuniunii şi apa vie care izvorăsc din credinţă, curajul cel adevărat şi sfânt. Văzând credinţa lor, Mântuitorul i-a zis slăbănogului din Capernaum: îndrăzneşte, fiule, iertate fie păcatele tale! Iată, prin iertare dobândim acest minunat grad de rudenie numit filiaţie. Imaginaţi-vă, câţi părinţi şi câţi copii putem avea prin iertare, deoarece astfel devenim fii ai celor care ne iartă şi părinţi ai celor pe care îi iertăm. Avem nevoie de iertare precum rândunelele au nevoie de cer. Ceea ce pentru Biserică este act sfânt şi tămăduitor, pentru ştiinţă (pentru lumea cărturarilor) poate fi o blasfemie. Iertarea nu face deosebire, ea uneşte; iertarea nu mărgineşte, ea eliberează; iertarea nu fărâmiţează, ea adună şi preface ura în iubire, suferinţa în bucurie, învierea în tărâm al veşniciei. De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? – este întrebarea pe care Iisus ne-o adresează nouă, celor care vrem să fim cu orice preţ cărturari, nouă celor care nu mai putem ierta, având sufletele împietrite. De câte ori spunem parcă aş avea o piatră pe suflet, de atâtea ori să ne amintim câte şanse de a ierta am irosit în viaţă. Pietricică lângă pietricică, sufletul ne atârnă greu acum, asemenea unui bolovan. Iertarea, ca vindecare, ca ridicare şi ca întoarcere acasă, este puterea Filui Omului dar şi puterea pe care Dumnezeu o dă oamenilor. Iertarea are trei feţe (chipuri) ale aceleiaşi cuprinderi: a ierta, a te ierta şi a fi iertat, aceste chipuri nu pot hotărî decât împreună. A nu-ţi putea ierta niciodată ce ai făcut înseamnă a nu trece dincolo de păcat. Şi cei mici şi cei mari au nevoie de iertare. Avva Sisoe, întrebat fiind de vecinul său: dacă părintele care este pus să ne povăţuiască va rătăci calea este trebuinţă să-i zicem ceva?, - a răspuns: nu, doar să-l iertăm şi să aşteptăm să se facă ziuă în sufletul lui. Atunci, el ne va zice: iertaţi-mă, părinţilor, am rătăcit! Iertarea, ca Împărtăşanie, este umbletul nostru prin vesnicie În toate actele mântuitoare există o ordine: întâi este iertarea şi apoi vindecarea. Dar acestea şi altele asemenea acestora se săvârşesc intrând în corabie. Iertarea şi vindecarea, pentru ortodocşi, sunt două ipostase ale mântuirii, ca unic ţel al acestei vieţi. Şi, precum prin Botez intri în Biserică, numai aici poate fi posibilă creşterea, în afara Bisericii nu există iertare şi vindecare, decât, eventual, ca simple acte juridice sau medicale, dar deloc mântuitoare. Omul, ca fapt existenţial de relaţie şi de comunicare, este o persoană. Persoana are nevoie de iertare şi trebuie să ierte; are nevoie de vindecare şi trebuie să vindece. Iertarea şi vindecarea pot fi săvârşite numai în relaţie cu celălalt, cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Dacă această relaţie dată de credinţă nu există, iertarea şi vindecarea rămân vorbe în vânt. Dacă nu iertăm, anulăm Rugăciunea Domnească, întoarcem pe dos cererea: Şi ne iartă nouă greşalele noastre... Părintele Nicolae de la Rohia vorbeşte de trei feluri de iertare: a greşiţilor (simplă, însoţită de uitare), a celor cărora noi le-am greşit (pe cât de complexă şi ciudată pe atât de logică) şi a noastră înşine (însoţită de rugăciune, prin nepăstrare a păcatului în cugetul nostru). Deasupra acestor trei moduri de iertare, există iertarea pe care Hristos o dă permanent: de la jertfa de pe Sfânta Cruce (Doamne, iartă-i pe ei, că nu ştiu ce fac) până la scaunul de spovedanie, prin harul cel dat sfinţilor săi ucenici şi apostoli. Iertarea este, în esenţă, un atribut dumnezeiesc, la oameni apărând ca probă a primirii, a conlucrării cu harul Dumnezeiesc. A ierta este, în istorie, un verb pe care rareori am ştiut a-l conjuga într-un mod corect, adică deplin. Sfântul Ambrozie spunea că doar cel care iartă recunoaşte că este OM. Biserica este plină de oameni, de persoane, este nu doar una, sfântă, sobornicească şi apostolească ci şi iertătoare şi vindecătoare. În Biserică, omul, în prezenţa omului, trebuie să fie iertător şi vindecător. Comuniunea aceasta există şi dincolo de moarte: la pomenile noastre mirosul de tămâie este şi o mireasmă de iertare şi vindecare. Văzând iertarea şi vindecarea slăbănogului din Capernaum, mulţimile au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere. Firesc, ne întrebăm: care putere? Şi răspundem în acelaşi fel: aceea de a ierta şi vindeca. Da!