„Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă!” (Mt. 28, 8). Acatistul este o expresie a bucuriei creștine înaintea veștii celei bune a Învierii lui Hristos, ca o încununare a bucuriei ce se revarsă din conștientizarea tainei întrupării dumnezeiești ce stă la temelia vieții create. Întruparea lui Hristos la plinirea vremii a prilejuit iruperea în lume a unui nesecat izvor de apă vie. Modelul iconic al versurilor din acatistele sfinților și ale sărbătorilor creștine este dat de însăși grăirea îngerului Gavriil către Preasfânta Fecioară Maria: „Și intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei” (Lc. 1, 28). Cinstirea sfinților este o punte luminoasă durată peste prăpastia morții între cele vremelnice și cele veșnice. În modul de a fi al sfințeniei, orice act încărcat de intenționalitate euharistică implică reciprocitate. De aceea, orice gând cuvenit îndreptat de noi către sfinți e întâmpinat (și chiar anticipat) de dragostea, binecuvântarea și ajutorul lor, al celor ce locuiesc întru plinătatea harului dumnezeiesc. Nu întâmplător, pe lângă substanța lor doxologică, în țesătura acatistelor e împletit permanent firul mulțumirii și recunoștinței pentru cei ce ne veghează și participă în mod nevăzut la viața noastră, și cel al bucuriei pentru sporirea în noi a simțământului prezenței lucrătoare a lui Dumnezeu și a sfinților în toate cele ce se întâmplă. Acatistul exprimă o percepție a istoriei străluminată de sesizarea iconomiei divine, ce atrage timpul spre limanurile eshatologice ale veșniciei. Viețile sfinților ne oferă prilejul unei inversări de perspectivă în raport cu logica luptei antagoniste a conflictului finalităților, expresie a căderii generatoare de stări conflictuale ce macină o ființă în sine însăși și în raporturile ei cu alteritatea. Umplându-se de harul lui Dumnezeu, sfinții au realizat că alimentarea conflictualității interne și externe nu face decât să perpetueze și să adâncească starea de cădere, și au tins din toată ființa și inima, cu tot cugetul și puterile, spre actualizarea condiției euharistice a creației, după asemănarea iubirii dumnezeiești. Rodirea sfinților ca mlădițe ale Trupului lui Hristos ne pune înainte faptul că viața străluminată de har sfărâmă în cele din urmă boldul păcatului și al morții și ne așază liberi în fața orizontului infinit al dragostei dumnezeiești, care ne face părtași la un mod de a fi cu adevărat fericit. În acatistele îngrijite de Părintele Ghelasie de la Frăsinei și Părintele Valerian Dragoș Pâslaru se împletesc ca într-o icoană trăirea liturgică, râvna mistică, simțirea isihastă și lucrarea virtuților, înălțimea contemplației, adâncimea smereniei și lărgimea dragostei, frumusețea versului și puterea lui de străpungere a inimii, cinstirea, lauda și mulțumirea ce ne introduc în intimitatea vieții dumnezeiești. Rugăciunea apare aici ca o bătaie de inimă a sufletului, o fluturare de aripă a spiritului, rod al tainei Sfintei Liturghii celei mai presus de fire, prin care pregustăm viața cu și în Dumnezeu. Florin Caragiu