Criza ecologică… sau poate, mai curând, criza (κρίσις – judecată, rezultatul a ceea ce alegem) de personalitate a umanităţii?! Dacă un grădinar nu se îngrijeşte de cultivarea, creşterea, plivirea legumelor, florilor, ci – mai rău – calcă peste ele, oare ne vom mira de ce nu a rodit grădina? Sau ne vom spune că este o criză ecologică ale cărei cauze nu le putem înţelege? Omul sfinţeşte locul, în fiecare clipă, cu şi prin prezenţa sa, în prezenţa Creatorului. Cum? Când? Prin iubire, în fiecare acum – însă o iubire creativă asupra lumii, asupra cosmosului, iar nu printr-o atitudine de stăpânire tiranică, distructivă, care să consume creaţia, în loc să pună în lumină frumuseţea şi adâncimea sensurilor ascunse în ea. Cu alte cuvinte, omul are această menire, cu totul aparte, de a… personaliza creaţia, nu doar prin amprenta digitală, cât mai ales prin amprenta cordială, adică prin faptul de a fi în orice ar face, în orice loc, cu toată inima, cu întreaga sa prezenţă de spirit. Iar această amprentă a prezenţei o vedem printr-o raportare responsabilă a noastră la natură. Cartea aceasta tocmai ne scoate din confortul individualismului, surprinzându-ne cu provocările pe care ni le pune în faţă criza ecologică. În acest punct nevralgic putem traduce, pe de o parte, mesajele consecinţelor faptelor noastre şi, pe de altă parte, invitaţia pe care ne-o adresează, de a schimba faţa lumii, schimbându-ne mai întâi noi la faţă (metamorphosis), adică prin pocăinţă, ca înnoitoare a minţii (metanoia). Este o provocare la ieşirea din mormântul egoismului consumist, către comuniunea euharistică cu întregul univers. Aşa vom relua ceea ce i s-a dat lui Adam să facă în rai – putem pune în lucrare datul fiecărui element al creaţiei. Astfel, ne spun autorii, vom începe să vedem – adică să descoperim şi să înţelegem – natura ca un sanatoriu şi, îndeosebi, ca o grădină a raiului în care pregustăm încă de aici ce înseamnă cuvintele Mântuitorului: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Lc. 17, 21).