Extras din volumul I, capitolul 1. Iubirea – temelia familiei Tema cu care ne vom ocupa anul acesta la intrunirile noastre este: Parinti si copii. Vom examina aceasta tema din perspectiva psihologica si din perspectiva crestina. In zilele noastre, mai ales zilele acestea cand sarbatorim saptamana dedicata copilului, se spun multe despre parinti si despre copii din punct de vedere psihologic si pedagogic. Uneori insa, toate acestea sunt lipsite de perspectiva crestina, de lumina Evangheliei, de adevarul Domnului nostru Iisus Hristos. Si fara acest adevar, toate cele spuse sunt neinsufletite si nu pot ajuta atat cat promit. Insa lumea, in majoritatea ei, spera si se sprijina mult pe acestea. Eu personal cred ca, psihologia singura si pedagogia singura, daca nu primesc pecetea harului lui Dumnezeu, harul Duhului Sfant, nu pot ajuta cu nimic, ba mai mult, pot fi chiar vatamatoare. Premize pentru temelii sanatoase in viata omului Dupa psihologia contemporana si dupa stiinta pedagogiei, temeliile vietii omului se pun in primii cinci-sase ani ai copilariei. Intr-un fel anume, forma pe care o ia copilul in acesti ani, trairile pe care le are copilul in acesti primi cinci-sase ani sunt acelea care determina si influenteaza viata omului pana la adanci batranete, pana la moartea sa. Si cunoastem bine ca la aceasta varsta, copilul, de regula, este in mana parintilor si mai ales in mainile mamei., intrucat nu merge inca la scoala. Daca ceea ce spun psihologia si pedagogia este adevarat, si se pare ca este, dar nu intr-o masura absoluta, desigur – vom vedea mai tarziu de ce – daca, in orice caz, pana la un anume punct asa stau lucrurile, atunci acest lucru este foarte important si trebuie sa-i dam atentia cuvenita noi toti si Biserica care se ingrijeste de formarea credinciosilor ei si in special a copiilor mici. Din moment ce, la aceasta varsta la care sunt asezate temeliile vietii omului, copilul este in mainile parintilor, ale mamei in special, trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta pentru a avea cei mai buni parinti, si in special cele mai bune mame. Adica, sa fie, cat este posibil bine formati, dar mai ales sa fie ei insisi echilibrati psihologic, renascuti duhovniceste, pentru a-si putea ajuta copiii. Nu numai sa nu le faca rau, sa nu le provoace traume – lucru care se intampla din nefericire adeseori – nu numai sa-i fereasca de rau, ci sa-i ajute pe copiii care vin in aceasta lume cu diferite predispozitii, intr-o directie sau alta, pentru a evita pericolele cu care se vor confrunta in viata si pentru a deveni, astfel, oameni corecti si echilibrati.