Volumul intitulat „Patriarhul meu” reunește 12 texte scrise de Bartolomeu Valeriu Anania într-un interval de mai bine de 50 de ani, pornind de la câteva cronici bisericești semnate Vartolomeu Diacul și culminând cu vibranta mărturie din Memoriile Mitropolitului, în care figura Patriarhului Justinian este una din cele mai luminoase. În șirul acestor texte se înscrie și un fragment dintr-un interviu pe care Arhimandritul Bartolomeu l-a dat părintelui Ioanchie Bălan și care este publicat în volumul al doilea din Convorbiri duhovnicești. Textul este prețios întrucât, pe lângă imaginea extrem de vie a Patriarhului, ne oferă posibilitatea de a lectura Testamentul lui Justinian, pe care părintele Bartolomeu îl deținea în copie. Pentru titlul acestui volum am ales expresia „Patriarhul meu”, pe care Bartolomeu Valeriu Anania o folosește de trei ori pe parcursul acestor texte și prin care ilustrează perfect sentimentul adevăratei ucenicii, în care tristețile și bucuriile învățăcelului devin tristețile și bucuriile dascălului său. Scrise în epoci diferite și cu tonalități diferite, textele reflectă admirația și desăvârșita loialitate pe care Bartolomeu Anania i-a arătat-o Patriarhului Justinian, un om providențial pe care Biserica l-a avut în fruntea ei în cele mai grele epoci din istoria recentă. Dincolo de evocare, textele reunite în volum au meritul de a-l face pe Patriarh să ne vorbească el însuși în diferite ipostaze. Astfel îl cunoaștem prin emoția ierarhului care sfințește biserica din satul natal, sub altarul căreia a îngropat osemintele părinților lui, prin fermitatea cu care le vorbea autorităților și mai ales glasul tremurat al slujitorului care simte că trupul i se împuținează și că este momentul de a redacta un testament duhovnicesc. Cartea scoate în lumină două personalități puternice, care se admiră reciproc și care au înțeles că prietenia dintre ei trebuie pusă la temelia Bisericii, ca un exemplu de renunțare și sacrificiu. Din această perspectivă, ucenicia ierodiaconului Bartolomeu ocolește cu obstinație avantajele pe care le-ar putea obține din proximitatea pe care o avea lângă Patriarhul Bisericii, preferând mai degrabă să înfrunte greutăți, provocări, responsabilități, acuzații, calomnii și chiar închisoare, cu desăvârșita conștiință de a nu cere nimic pentru sine. Toate acestea sunt argumente care vin să întărească credibilitatea acestei mărturii și să aducă lumina pe care figura Patriarhului o merită, cu atât mai mult cu cât încă mai apasă nemeritata umbră roșie aruncată asupra lui Justinian de contemporanii săi.