Când am adunat primele 77 de întâmplări nostime între coperte de carte, am avut bucuria să îmi reconfirm că avem (ca oameni ce ne revendicăm din Dumnezeu) capacitatea, aptitudinea galantă a sufletului de a privi dincolo de sens, de a da zâmbetului acea vrednicie restauratoare, care să trimită de la context larg la subtext nodal. În urma acelui experimental volumaş, am primit foarte multe alte întâmplări de la oameni minunaţi, care nu au uitat să zâmbească, unii dintre ei teologi de marcă ai spaţiului ortodox românesc. De aceea, în cea mai mare parte, cartea aceasta e una de echipă, a unora care au înţeles că, cel puţin la români, viaţa de zi cu zi a fost întotdeauna (zicere a lui Belu Zilber) un amestec de I. V. Stalin şi I. L. Caragiale. Şi că, aşa cum puncta undeva Antoine de Saint-Exupéry, „un zâmbet este adesea esenţialul. Eşti plătit cu un zâmbet. Eşti răsplătit cu un zâmbet. Eşti însufleţit de un zâmbet. Şi calitatea unui zâmbet te poate face să mori”. Însă când un astfel de zâmbet te poate aduna în nobleţea de har şi dar a lui Dumnezeu, atunci acesta e cu adevărat unul vectorial, împlinit în scop. Alte 77 de întâmplări nostime din viaţa Părinţilor nu face decât să repună în suflete parte din zâmbetele pricinuite de unii din marii oameni ai teologiei ortodoxe româneşti sau de unii oameni simpli, care au luminat, la un moment dat, fie şi pentru o clipă, inimile celorlalţi, prin spiritul lor frumos şi cuminte, la care au adăugat câte un zâmbet, bine ştiind că acesta este unul din cele mai uşoare drumuri de a ajunge de la inimă la inimă. Mulţumesc complicilor care au făcut posibilă această nouă doză de zâmbet şi cred că, dincolo de umorul de limbaj sau situaţie pe care îl conservă fiecare întâmplare în parte, zâmbetul e doar un pretext (sau un răspuns) pentru adevăruri cu re­lief, pentru lucruri simple, însă esenţiale… Romeo PETRAŞCIUC Zâmbind, Dumnezeu ne iubeşte… Înţeleg că ne arde la degete şi în câteva zile cărticica aceasta, ce o ţineţi în mâini, va să fie tipărită, tocmai spre a vă fi oferită. La vremuri de of şi vai, să zâmbeşti e un medicament, luat din raftul cu buline al farmaciei de cuvinte prin care Dumnezeu a bucurat limba română. Volumul anterior, tot cu 77 de perle, a suscitat interes oamenilor şi l-a obligat pe Romeo Petraşciuc – editor, poet, epigramist şi jurnalist foarte laborios ­– să caute mai atent la firea lucrurilor. Interesant însă este că la parte din glumele acestea s-a bucurat de ajutorul, nesperat, al unor seniori ai teologiei şi pastoraţiei, cunoscători a sute de astfel de întâmplări din memoria imediată şi de durată a Bisericii. Au fost şi cârtitori la glumele din volumul trecut. Au afirmat că autorul şi prefaţatorul volumaşului sunt obraznici şi neatenţi, făcând atingere sacralităţii unor perosane. Atât doar că noi, oameni de nuan­ţe, ştim să facem diferenţa între realitatea sfinţeniei şi categoria filosofico-lingvistică de sacru, care, printre altele, poate să nu aibă nimic sfânt. Volumul acesta – cu alte 77 de pozne – este un astfel de manual de desacralizare a falselor tabu-uri pe care, de altfel, Biserica nu le-a instituit şi susţinut niciodată. E bine să râdem de greşelile noastre sau să le divinizăm, să asumăm prostia ca vârtute? Întrebat odată de un preot, ce L-ar întreba pe Dumnezeu de s-ar vedea cu El, Cardinalul Carlo Maria Martini, un hâtru de excepţie, i-a răspuns: „L-aş întreba dacă mă iubeşte, aşa păcătos şi nestatornic şi cu atâtea lipsuri. Şi asta nu pentru că eu n-aş şti că mă iubeşte, însă îmi place teribil să aud cum mi-o spune El”. A zâmbi e un exerciţiu de smerenie şi drag, de neprotocolară bucurie şi vindecare. Nu! Nu recomandăm volumul decât acelora care şi-au luat în serios păcatele. Orgoliul, neatenţia la sensibilitatea celuilalt, indiscreţia în care ne zbatem nu pot fi vindecate decât prin redobândirea măsurii sănătoase. Fie nouă, dar, după sinceritatea zâmbetului nostru! Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin NECULA