Note de lectură despre un roman total Scriu febril, condus de firul narativ al romanului. Arunc pe hârtie gândurile pe care mi le suscită lectura. Primul meu gând a fost să scriu cea mai scurtă prezentare a unui roman. Aş fi scris aşa: Adevăr + Libertate = mucenicie pentru Hristos. Ar fi cea mai bună carte de vizită a romanului, dar şi a autorului său. Văd Miercurea patimilor în aceeaşi familie cu alte două cărţi: Struţocămila lui Vladimir Volkoff şi cu Audienţă la un demon mut a părintelui Savatie. Mă surprinde stilul: dens, fără să fie obositor. Mai presus de toate, convingător, o calitate pe care puţine romane o satisfac. Cel mai dificil lucru pentru un scriitor este să creeze ex nihilo o lume întreagă, veridică, în care cititorul să vrea să pătrundă, să se arunce uitând de foame, de sete, de condiţionările care îl îngrădesc. Lui Sergiu Ciocârlan i-a reuşit din plin acest pariu cu cititorul. Miercurea patimilor este, înainte de toate, un roman de idei. De idei, dar şi de adevăruri. Adevăruri care ne privesc înde- 6 obşte pe noi, românii, şi mai ales pe noi, creştinii. Multe dintre adevărurile exilate din manualele de istorie a României şi din istoria recentă a Bisericii glăsuiesc aici puternic, chinuitor pentru cititorul în care mai pâlpâie o conştiinţă. Declinul nostru a început odată cu ocupaţia sovietică. Reeducarea a început în închisoarea de la Suceava, dar se continuă cu noi şi peste noi şi acum. S-a transformat, hiperbolic, într-o reeducare în masă. Zeci de ani noi, părinţii noştri, bunicii noştri am trăit într-o lume sufocată de o ideologie materialistă şi lipsită de Dumnezeu, care se baza pe frică. Din frică româ- nul îşi dezvoltase un comportament schizoid, duplicitar: „lăuda partidul alături de lăudaci şi înjura partidul cu reacţionarii”, cum scrie autorul acestui roman. O deprindere care se face simţită şi astăzi, la toate nivelele existenţei. Miercurea patimilor este o carte despre frică, dar şi despre exorcizarea fricii prin alegerea unei vieţi şi mai ales a unei morţi pentru Hristos. Cine citeşte romanul de faţă are şansa de a înţelege întregul proces prin care România a fost schimbată la faţă în rău, urâţită, boită cu o cosmetică întotdeauna importată. Este procesul involutiv de la Statul-Miliţian la Statul-Big 7 Brother. În perioada ceauşismului elita noastră s-a bucurat de „facilităţile”, „libertăţile” pe care le punea la dispoziţia individului statul comunist. Au plecat la specializare în Occident, întorcându-se ca agenţi ai ideologiilor occidentale: au respins materialismul dialectic, dar au devenit promotori ai consumerismului, fiind preocupaţi permanent de politicile şi strategiile de recalibrare a sistemului. Au contribuit din plin la crearea în rândul nostru a acelor nevoi artificiale, nevoi de care nu aveam nicio nevoie. S-au întors aici cu idei cvasi-liberale pe care au încercat să le împământenească, în funcţie de context: dacă nu putem avea democraţie reală, măcar să avem şi noi perestroika noastră. În paranteză fie spus, pseudoliberalismul le-a afectat, unora dintre cei plecaţi în acei ani la burse, şi conştiinţa dogmatică/eclesială: au devenit promotori ai ecumenismului, în care văd o modalitate de a fi şi noi „cu lumea bună”, „în rând cu lumea”.