Societatea de astăzi ne cere să arătăm mai mult decât suntem cu adevărat. Dă valoare doar celor care strălucesc. De aceea pierde dimensiunea supraraţionalului. Uită să caute cele care depăşesc percepţia ei limitată.

Poziţia fiecăruia în faţa credinţei, a drumului său duhovnicesc, rămâne un drept irevocabil şi totodată o responsabilitate personală.

În vreme ce urmărim oameni de toate felurile străbătând cărările vieţii, negreşit în noi se nasc imagini care ne reamintesc cât de determinante sunt alegerile noastre. Că, în cele în urmă, nu suntem cei care credem, nu suntem cei care susţinem ceva, suntem drumurile pe care am ales să umblăm.

Deseori spunem minciuni sinelui nostru, străduindu-ne să înfrumuseţăm alegerea greşită. Vorbim încontinuu despre cât de important este să fii sinele tău în aceeaşi clipă când, cei mai mulţi dintre noi, ne prefacem mereu că suntem altcineva. De la cele mai simple lucruri, cum este îmbrăcămintea, locurile în care ieşim, relaţiile noastre cu ceilalţi, până la cele mai importante, cum sunt idealurile şi valorile credinţei noastre… să nu fim noi înşine este destul de obişnuit. Este însă şi foarte epuizant.

Aşadar de ce să nu fii simplu sinele tău? Cel mai probabil, motivul pentru care purtăm măşti şi ne prefacem a fi altcineva decât ceea ce suntem, este pentru că nu ştim cine suntem exact. Poate că toate acestea sunt o parte a unei călătorii către descoperirea sinelui nostru, şi după ce purtăm multe măşti, ne dăm seama că nu avem nicio nevoie de ele, fiindcă suntem fericiţi fără să ne prefacem.

Uneori nu conştientizăm că am adoptat comportări care nu au legătură cu adevăratul nostru sine. Uneori este mai puţin stresant şi mai uşor să ne prefacem a fi altcineva. Alteori este mai atrăgător, pentru a ne face plăcuţi uneia sau mai multor persoane. Însă ceea ce ignorăm este faptul că pe termen lung nu vom deveni fericiţi şi vom fi mereu închişi în altceva.

Adevărul este că cel mai bun dar pe care-l putem face sinelui nostru este să fim autentici. Să străbatem cărarea noastră şi să ne adunăm comoara privind mereu în sus, spre cer! Atunci vom conştientiza că frânturile vieţii noastre sunt cele care ne vor ajuta să creăm cel mai frumos mozaic din cer!

Frânturi de cer… împreună cu El!

Cuprins

Prolog

Norii mării

Năvodul

Eu m-am născut iarăşi

Acest puţin…

Vino pentru puţin…

Mireasma vocii tale

Ce să-mi amintesc?

Ochii închişi

Râzi, suflete al meu!

Mă deranjează…

Aşa sunt eu

Tăcerea

Ceasuri interminabile

Ca lumina…

Viaţa e scurtă

Dă-mi o lume…

Rană veche

O viaţă într-o misiune

Şi totuşi nu se sfârşeşte…

Înainte de sfârşit

Mi-am luat ochelari roşii

Niciun pas să nu faci, niciun pas!

Iubeşte-mă cât poţi…

Aşadar respectă!

Împăcarea

Ascultă, prietene!

Şi toţi îmi spun să am răbdare…

Stăruinţa ta

Să mă iubeşti!

Pentru tine

Şi anii trec…

Toate păsările din lume…

Memoria

De fiecare dată când lumea se sfârşeşte

Dacă vreodată te vei prinde în plasa Lui…

Noi

Nu pot…

Sinele meu

Prieteni pentru totdeauna

De vreme ce te-am găsit…

Înainte de a se ivi zorile

Ce trebuie şi ce nu trebuie

Băiatul bun

De o viaţă aştept…

Cenuşă…

Sunt aici şi eşti acolo

Vorbeşte-mi!

Am mereu în faţa mea o oglindă

Mersul în cerc

Pe toate ţie ţi le datorez

Mici fotografii

Frica părăsirii

Frumuseţea vieţii

Ca să ne întâlnim

Te simt

Labirinturi pe care le construim

Împreună cu tine în lumină

Stereotipurile mele

Tăcerea îţi va spune multe

Noapte, stai!

Priveşte cum se schimbă…

Secundele le număr…

Darul suferinţei

Marea binecuvântare

Anii de şcoală nu i-aş schimba pentru nimic!

Frânturi de cer