Este cu totul reconfortant să scrii despre o antologie de autor – poezie, proză – de azi ÅŸi, încă mai mult, subintitulată „literatură pentru copii”, în legătură cu oparabolă a lui E. Lovinescu de acum o sută ÅŸi mai bine de ani; pe scurt, Dumitru Vacariu de azi umblă după pasărea albastră, de ieri, a lui E. Lovinescu. Iată. Într-un text publicat în „Falanga Literară”, în 1910, „seninul” critic scria despre destinul pe care ursitoarea „bătrână ÅŸi gârbovită de vreme” i-l prezice lui Cătălin: „Lumea întreagă va sta la picioarele tale; firea îÅŸi va diÅŸterne pentru tine toate farmecele ei. Dar tocmai din uÅŸurinÅ£a cu care îÅ£i vor fi la îndemână, să izvorască nemulÅ£umirea; să doreÅŸti deci ceea ce e departe ÅŸi nu se poate avea cu uÅŸurinţă; să n-ai odihnă până nu-i prinde ÅŸi îmblânzi pasărea rară, pe care nimeni n-a prins-o până acum: pasărea albastră”: iată acum ÅŸi referinÅ£a parabolei: „Ceva din sufletul lui Cătălin avem cu toÅ£ii... O zână răutăcioasă ne-a sădit în suflet o năzuinţă către lucruri care nu sunt, făcându-ne să trecem cu nepăsare pe lângă ceea ce ar trebui să facă fericirea ÅŸi frumuseÅ£ea acestei lumi. Nu ascultăm la glasul privighetorii pentru că ne gândim la pasărea albastră”. Critica lui E. Lovinescu este o continuă căutare a păsării albastre a literaturii. Nu altfel trebuie interpretată, de pildă, această mărturisire pe care criticul o face Elenei Farago, într-o scrisoare din 13 septembrie 1910: „Åži mă gândesc ce lesne aÅŸ putea face literatură de imaginaÅ£ie, nuvele sau chiar romane! SituaÅ£ia mă obligă să descopăr cadavre uitate de ani, ÅŸi pentru a afla o dată de nici o importanţă să-mi pierd ziua întreagă. Tristă soartă. Dacă aÅŸ fi un simplu buchinist ar mai merge, dar simt în mine seva unei imaginaÅ£ii destul de robuste care cere drept la viaţă, ÅŸi n-o pot satisface”. Scriitorul Dumitru Vacariu caută pasărea albastră a literaturii, activând ca muzeograf ÅŸi însoÅ£indu‑şi biografia cu înfiinÅ£area muzeelor literare ieÅŸene ÅŸi rostuind Muzeul Literaturii Române din IaÅŸi cu o muncă impresionantă, alături de alÅ£i colegi. Din această perioadă remarcăm: Dincolo de poveste (1979), Bărzăunul ÅŸi restul lumii (1984), Vornicul Ţării de Sus (1984; 2010), Poteci fără întoarcere (1987), Comoara (1988), Aventură dincolo de timp (1990), În căutarea ScufiÅ£ei RoÅŸii (2005). Aceasta este aÅŸa-zisa „literatură pentru copii ÅŸi tineret”, excelând în ceea ce s-au numit „povestiri istorice”, dar Dumitru Vacariu se distinge, printre prozatorii contemporani, printr-o serie de romane ÅŸi povestiri – Ochii viperei (1995), Praznicul orbilor (2000), Casa cu iederă (2000), Porumbeii albaÅŸtri (2003, Fiul Meu. Parabola apocalipsei roÅŸii (2006), Mărturii din viaÅ£a de apoi (2010) –, unde scrie una dintre cele mai tulburătoare autobiografii literare din câte se pot citi în stricta noastră actualitate; ultima carte din seria amintită, Mărturii din viaÅ£a de apoi, se adresează, deopotrivă, celor mari ÅŸi celor mici, pentru că, iată, mărturiile din viaÅ£a de apoi sunt de dincolo de bine ÅŸi de dincoace de rău; din Rai ÅŸi din Iad adică, pe unde, după „fericirea de a muri”, personajul‑narator hălăduieÅŸte călăuzit de Părintele Arsenie Papacioc, tovarăşul din temniÅ£ele pământene. Predoslovia autorului, scrisă în tonurile vesele/ triste ale celebrei PrefeÅ£e a lui Ion Creangă, având acelaÅŸi destinatar, „iubitul cititor”, îndemnat acum să devină bun precum copiii, dar ÅŸi să spună „măcar o singură dată” Tatăl Nostru „sau altă rugăciune închinată lui Hristos” –, deschidea o carte care adopta structurile basmului ÅŸi ale prozei fantastice pentru a descifra încă o dată (i)realitatea imediată ÅŸi realitatea dură a unei biografii mereu agresate, până la limita suportabilităţii: „Cine spune că moartea e cel mai greu hop de trecut în viaţă – scrie autorul, pentru copiii de azi, în primul fragment al insolitului său roman –, greÅŸeÅŸte cumplit. Cine a îndurat foamea, frigul, mizeria ÅŸi torturile din temniÅ£ele ÅŸi lagărele fasciste sau comuniste, spune, pe drept cuvânt, că moartea e floare la ureche pe lângă chinurile menÅ£ionate”; cum se vede, autorul pune, pe bună dreptate, semnul egalităţii între fascism ÅŸi comunism, copilul rătăcit în veacul apocalipsei roÅŸii, cu durata copilăriei ÅŸi adolescenÅ£ei, întreruptă prea devreme, trăind în tristeÅ£ea „florilor singurătăţii din poienile copilăriei”, pe un traiect existenÅ£ial guvernat de suferinţă, trădare, minciună ÅŸi delaÅ£iune: „copilăria cu toate minunile ei, tinereÅ£ea ucisă de puÅŸcăriile comuniste, maturitatea de cercetător ÅŸi împlinitor al unor obiective culturale, cu care mă mândresc, viaÅ£a de familie cu cele mai fericite daruri divine, apoi răsplata dumnezeiască de a deveni cetăţean al Raiului”. În faÅ£a unei asemenea (bio)bibliografii „se sparie gândul”, cu vorba cronicarului. Mirarea rămâne în faÅ£a unei cărÅ£i de poezie care se cheamă Pădurea vrăjită ÅŸi căreia, cu smerenie, Dumitru Vacariu îi spune „versuripentru copii”. Este o idee primită, formulată prin anii 50 (când s-a creat ÅŸi o „secÅ£ie” la Uniunea Scriitorilor, numită „Literatura pentru Copii ÅŸi Tineret”), care a trecut, apoi, în planurile editoriale de la noi, pe rafturile librăriilor ÅŸi în sumarul manualelor ÅŸcolare: acolo se adună, de-a valma, proză ÅŸi versuri, de Emil Gîrleanu ÅŸi Tudor Arghezi, Elena Farago ÅŸi Lucian Blaga, Nichita Stănescu, George Topîrceanu ÅŸi Ion Barbu. Literatura „pentru copii ÅŸi tineret” e pentru cei mari: ei sunt cei care citesc celor mici textele, le simt – pentru că, eventual, le explică, fac diferenÅ£e între „personajul pozitiv” ÅŸi „negativ”; ajută la alcătuirea unor „fiÅŸe de lectură”, câte ÅŸi mai câte... Unde sunt, în această ecuaÅ£ie, copiii cu presupusa lor ingenuitate, naivitate, ignoranţă, vai? Cât, cum, la rigoare e naiv ÅŸi ingenuu, personajul liric dintr-un poem precum Psalm care deschide cărÅ£ile lui Dumitru Vacariu: „Doamne al sufletelor curate,/ Doamne al blândeÅ£ii, al purităţii,/ al dragostei ÅŸi al tuturor împlinirilor,/ Doamne al speranÅ£elor ÅŸi al bucuriei de viaţă,/ al binelui ÅŸi frumosului,/ Doamne al copilăriei, al mamelor cu pruncii la sân,/ Doamne al hohotelor de râs ale copiilor,/ Doamne al plânsului după păpuÅŸa pierdută,/ Doamne al strigătului durut după mamă ÅŸi tată,/ Doamne al puilor de orice fel,/ rătăciÅ£i de mamele lor,/ Doamne al fericirii visate/ al râsului ÅŸi plânsului de copil,/ Doamne... Doamne al meu,/ Doamne al tuturor mamelor ÅŸi taÅ£ilor/ fericiÅ£i lângă copiii lor, /ajută-mă, ajută-mă, Doamne al meu,/ să renasc în leagănul copilului din viitor/ ÅŸi să pot întinde braÅ£ele spre Hristos/ să pot îngenunchea în faÅ£a Sa/ÅŸi Să-L rog:/ Doamne al meu ÅŸi al tuturor copiilor lumii, /ajută-ne să fim mereu fericiÅ£i/ alături de Tine!”. Oricum, „cei mari” vor trebui să explice „celor mici” psalmul lui Dumitru Vacariu despre copilul din viitor. Apoi, bunicii sau părinÅ£ii care citesc versurile ÅŸi proza lui Dumitru Vacariu, la oră de seară, pentru „cei mici” vor spune o Poveste; astfel: „Colo, lângă zare,/ Curge-o apă mare,/ Apă de lumină,/ Limpede ÅŸi lină./ Noaptea, cînd e lună,/ Lângă mal s-adună/ Să-ÅŸi spele condurii/ Zânele pădurii./ Toate-s îmbrăcate/ Cu haine bogate,/ Albe ÅŸi uÅŸoare,/ Din raze de soare./ Către ele vine/ Dinspre zări vecine,/ Despicând talazul,/ Făt-Frumos, viteazul./ Åži cântă-mpreună,/ FermecaÅ£i de lună,/ De se miră norii,/ Florile ÅŸi zorii...” O întreagă literatură, de la Goethe, cel din Poezie ÅŸi adevăr, la N. Iorga din Orizonturile mele. O viaţă de om aÅŸa cum a fost, de la Ion Creangă din Amintiri... la Lucian Blaga din Hronicul ÅŸi cântecul vârstelor, Marin Preda din ViaÅ£a ca o pradă ÅŸi Octavian Paler din ViaÅ£a ca o coridă, stă sub semnul figurii retoricepe care Pierre Fontanier a numit-o hipotipoză; iată ce spune părintele retoricii moderne pentru texte poetice sau în proză scrise de autori precum Dumitru Vacariu: „Hipotipoza zugrăveÅŸte lucrurile într-un mod atât de viu ÅŸi de energic, încât ni le expune, într-un fel, privirii ÅŸi face dintr-o povestire sau o descriere, o imagine, un tablou sau chiar o scenă animată”. Sunt în admirabilele versuri ale lui Dumitru Vacariu personaje din orizontul mito-poetic românesc (Făt-Frumos, Zâna Zorilor, Craiul Vifor, Crivăţ Împărat etc.), portrete acroÅŸante ale unor anotimpuri, primăvara ÅŸi, mai ales, toamna („Încărcată de podoabe/ Vine toamna dinspre munte/ Cu coroane ÅŸi cu boabe/ De mărgăritar pe frunte./ Vin cu ea în lungi convoaie/ Roadele pământului/ Åži perdele reci de ploaie/ Trase-n carul vântului./ S-a oprit la ÅŸcoala noastră/ Åži ne-a dat la fiecare/ Câte-un strop de zare-albastră/ Cu sclipiri târzii de soare./ Din penarele deschise/ A luat creioane noi,/ Frunzelor culori de vise/ Să le-mpartă în zăvoi./ Fagilor le-a dat culoarea/ Aurului din poveste,/ Fruntea lor să cheme zarea/ Cea de dincolo de creste./ La mesteceni frunza pare/ De aramă ÅŸi argint;/ Când se leagănă tresare/ Cu suspine de alint./ Hai, copii, pădurea toată/ S-o privim din culmea sură;/ Astăzi toamna ne arată/ Cea mai straÅŸnică pictură!” – Toamna), ecouri labiÅŸiene ca în Iedul, replici la I. Al. Brătescu-VoineÅŸti, ca în Puiul, poezii patriotice precum Casa noastră, dar, înainte de toate, pădurea, semnul distinctiv al întregii literaturi pe care a scris-o Dumitru Vacariu: e basmul, imaginea eminesciană (codrul de cleÅŸtar cu palatele sale), locul „doinelor române”, al vitejilor ÅŸi năstruÅŸnicilor din poveÅŸtile populare: „Printre ramuri ÅŸi izvoare/ Am păstrat ce ni-i mai drag,/ De aceea-n veci nu moare/ Codrul des de brad ÅŸi fag./ În poveste ÅŸi zicală/ MoÅŸtenim din moÅŸi-strămoÅŸi/ Pe năstruÅŸnicul Păcală/ Åži vitejii FeÅ£i-FrumoÅŸi./ MoÅŸtenim comori ÅŸi zâne,/ Basme ÅŸi balade vechi,/ Toate doinele române/ Care-n lume n-au perechi” (Cântecul pădurii). În perspectiva valorii estetice, literatura „pentru copii” a lui Dumitru Vacariu este peste aceea a lui Emil Gîrleanu ÅŸi Elena Farago, George Topîrceanu ÅŸi Otilia Cazimir. Ioan HOLBAN