În mijlocul pădurii de argint cetatea străluceşte ca un soare. Şi n-ar fi strălucit aşa niciodată dacă nu ar fi avut chemare de dincolo de ea, o iubire atât de minunată cum numai Dumnezeu poate fi. Unii se întreabă dacă cetatea există, dacă cetatea are vreun sens. Şi cred că există, pentru că Dumnezeu există şi are sens, fiindcă în Dumnezeu totul are sens. Nu este vorba aici de vis, nici pe departe. Este Adevăr, iar Adevărul este plin de iubire. Cetatea stă mărturie a vieţii, a Adevărului viu. Poate că în cetate este moarte şi atunci e tot mai greu de crezut că există Adevăr, Adevăr viu, pentru că moartea cuprinde viaţa din noi cu o sumă de adevăruri echivalente cu îndoielile cele mai deznădăjduitoare şi viaţa moare în noi, se strecoară în afară, fiindcă în noi nu mai găseşte linişte. Atâta moarte să fie? Cât vezi cu ochii... Teritoriul este pretutindeni, dar mai ales pentru cetate se dă lupta cea aprigă. Simţi viaţa? O simt cu inima. Dar moartea? Moartea nu se simte, vine atât de încet, încât nu înţelegi că nu mai trăieşti. Când moartea a pătruns întâia oară în cetate, nimeni n-a cunoscut-o. Ea a luat un chip ciudat. Părea că-i viaţă, dar nu era, promitea ceea ce avea viaţa, dar nu oferea. În interior se poartă un război pe care puţini, tot mai puţini îl înţeleg, iar cetatea rezistă doar datorită celor care se împotrivesc morţii, datorită celor care nu au cedat cuvintele vii în schimbul celor moarte. Păstrăm cuvintele, le ţinem la piept şi le înmuiem în lumină, apoi scriem cu ele ceea ce nu se mai scrie: Adevărul, Frumosul, Iubirea, Viaţa, aşa cum le-am primit, ca daruri împărăteşti. Prin cuvânt am aflat că Hristos este Viaţa, că este un singur Adevăr, Adevărul Hristos..., că Iubirea – nu iubirile curtezane – este El. Caut prin cetate oameni a căror inimă să bată pentru Tine! Nu mai pot ţine cuvântul fără să-l dăruiesc, dar el este pentru inima vie, pentru lumina din inimă, aşa cum inima este în lumină şi în lumină îşi descoperă vorbirea. O singură tăcere poartă mii de cuvinte. Cei din cetate, cei care aveţi inima cu lumină, trebuie să ştiţi cum se umple ea de cuvinte, atunci când buzele au tăcut. Privim, şi din ochii noştri se revarsă acea tăcere plină pe care moartea nu o poate niciodată atinge... şi ştim... şi nu ne temem, noi toţi, puţini câţi suntem, dar suntem. Cei mulţi nu sunt. Ei nu au taină aşa cum noi avem, pentru că vezi cum mergi şi la fiecare pas se desprind din ochi raze de soare, un altfel de soare, pe care numai inimile vii le prind în braţele lor. Dacă n-aş avea taina, n-aş putea fi. Totul ar fi schimonosit fără taină şi mă mir că unii pot suporta această absenţă fără să strige, fără să se vaite. Moartea este o boală. Ea se vindecă, dacă prinzi o fărâmă de rază de lumină şi o mesteci până când, aşa mestecată, intră în tine, în oase, în piele, în carne şi însoreşte toată valea întunecată a fiinţei. Aceasta este taina: în Hristos, Cel ce citeşte în fiecare zi pe foaia transparentă a inimilor cuvintele vii. Cetatea se înnoieşte. Ivit în pragul ei, copilul priveşte. Are de ales: moartea înveşmântată în haine scumpe, în mincinoasele haine regale, sau viaţa al cărei freamăt de lumină este acoperit cu un strai nearătos. Copilul întinde mâna... Sergiu Ciocarlan