Cuvintele de miere izvorâtoare ale sfinţilor Bisericii noastre sunt pentru credincioşi o lectură mereu folositoare de suflet şi plină de desfătare, ca unele ce constituie rodul experienţelor duhovniceşti ale acestora, putând a-l călăuzi fără de rătăcire pe omul ostenit şi plin de confuzie al societăţii de astăzi. Din toate scrierile Stareţului izvorăsc, „săltătoare”, izvoare tămăduitoare, ce răcoresc, călăuzesc şi dăruiesc vindecare, chiar dacă în anumite subiecte atingând problemele hotărâtoare ale Bisericii, cuvântul său devine uneori mustrare prorocească după pilda Înaintemergătorului, rostindu-se cu îndrăzneală şi autoritate. De asemenea, precum suntem deplin încredinţaţi, din scrierile Stareţului răzbate cu putere mireasma evlaviei Răsăritului Ortodox, dar şi acel chip aparte şi unic, caracteristic Stareţului, al abordării şi apropierii de taina dumnezeieştii iconomii pe calea recunoştinţei adânci, izvorâte din inimă (cea pe care Stareţul o numeşte „mărime de suflet”) şi a smereniei celei în Har, care este „veşmântul Dumnezeirii”, după marele între nevoitori, Avva Isaac Sirul. Lupta duhovnicească, prin urmare, nu este grea când cineva urmează omului celui nou, noului Adam, Iisus Hristos, şi se pleacă cu smerită cugetare, umplându-se de Har ; nu însă când se îndreptăţeşte, precum Adam cel de demult, şi nu se smereşte, nu se pleacă şi se chinuieşte pe sine, chinuindu-i şi pe alţii. Când omul îşi curăţeşte ochii sufletului şi-i face telescop, îşi vede propriile patimi mari, fiare cu totul sălbatice, pe când ale aproapelui, pentru că le vede cu ochii cei duhovniceşti – mici furnicuţe. Pe toţi îi va vedea buni, afară de sine însuşi. Când omul ajunge la o astfel de stare, chiar şi cu şerpii poate să locuiască, iubindu-i şi socotindu-i mai buni decât pe sine şi smerindu-se şi faţă de aceştia – şi astfel, prin cugetarea sa smerită, alungă toată lucrarea vrăjmaşului de la ei şi se fac şi aceşti şerpi precum mai înainte de cădere, când erau printre cele mai înţelepte animale din Rai. Cuviosul Paisie Aghioritul