Ani în urmă, într-un început de primăvară, într-unul din satele uitate de lume (însă nu şi de vitregiile ei) ale Hunedoarei, am întâlnit un preot. Un slujitor al lui Hristos, în adevăratul sens al cuvântului. Auzisem vorbindu-se cu multă sfială şi preţuire despre Părintele Crăciun Opre. Îl sesizasem, extrem de discret, şi până atunci, la diferite prilejuri duhovniceşti, slujind sau retras undeva în cuminţenie, rugător… Acum îl căutam pentru a-mi povesti câte ceva din devenirea sa, din ceea ce ascundea dincolo de seninătatea şi bucuria sa mereu dezarmante. Cu greu a acceptat să vorbească. Mai ales când se făcu vorbă despre anii petrecuţi în puşcărie. Am colindat, preţ de câteva ore, colinele şerpuinde ale Cincişului, am poposit o vreme în rugăciune şi cântare în biserica satului, m-a purtat în locuiri străbune, pe tărâmuri de poveste cu daci şi romani, cu obiceiuri şi datini străvechi pe care le-a mai surprins, pe ici-colo, în anii de păstorire în aceste aşezări mustind de istorie. Se înveşmântase, atunci, în biserică, pentru o vreme, cu straiele preoţeşti pe care le moştenise din generaţii, veşminte albe ca lacrima, cu motive dacice şi încrustări pline de etnicitate naţională şi spirituală. În acele momente, Părintele era de-a dreptul transfigurat, era transparenţa neîndoielnică a lui Hristos între oameni! Doar târziu, înspre seară, ne-am întors acasă şi Părintele – aflat „la doar 19 ani până la sută”, după cum mi-a mărturisit, cu o jovialitate copleşitoare – a început să îmi istorisească… Pe unele, m-a rugat să le uit. Pe altele, să le folosesc mai degrabă după ce el se va muta la Domnul. Multe dintre ele le-am adunat în această carte. Lor li s-au alăturat alte câteva mărturii ale celor care l-au căutat, şi ei, la un moment dat, pentru sfătuire, de Părintele… Ţin să le mulţumesc din suflet, de aceea, maicilor de la Mănăstirea Petru Vodă (Neamţ), Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, lui Valentin Iacob şi lui Andrei Rosetti pentru mărinimia cu care au simţit să mi se alăture acestui gând. Mulţumirile şi aprecierea mea se îndreaptă şi spre George Crâsnean, cel care ne-a oferit imaginile cu Părintele Crăciun din finalul cărţii. Iar metanie de preţuire şi consideraţie o îndrept, mai ales, către maica preoteasă Anişoara Opre, cea fără de care această bucurie de cinstire a Părintelui Crăciun între coperte de carte nu ar fi fost posibilă. Sărutare de dreaptă ÎPS Sale, ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, pentru toată binecuvântarea şi însoţirea la realizarea acestui volum, Înaltpreasfinţia Sa cunoscându-l, aşa cum puţini dintre noi am reuşit, pe Părintele Crăciun… Sunt câteodată momente în care nu ştii ce se petrece, de fapt. Le trăieşti tu pe ele sau ele te trăiesc pe tine. Eşti şi nu eşti în ele, faci sau nu parte cu ele, ar trebui sau nu să îţi dai seama de aceasta… Poate mai acut ca niciodată am trăit această indecisă stare în preajma Părintelui. Omul aceste al lui Dumnezeu şi-a petrecut aproape zece ani din viaţă în închisorile comuniste, trecând prin cele mai oribile născociri torţionare, prin cele mai cumplite cazne, pentru mărturisirea lui Hristos. A fost unul dintre puţinii supravieţuitori ai „experimentului Piteşti”, formulă diabolică a exterminării deţinuţilor unii de către ceilalţi, cobai ai unor minţi bolnave, însetate de sânge şi moarte. Ascultându-l atunci, foarte greu destăinuin¬du se, mă întrebam – şi mă întreb şi acum – câte astfel de destine au trebuit îngenuncheate, ce iad de suplicii a trebuit exorcizat pentru ca noi să le putem asculta astăzi istorisirile. Oricât de poticnit le-a fost urcuşul, oamenii aceştia şi-au chivernisit torente de iubire, dacă mai pot privi acum cu sufletul descheiat şi cu ochii senini lumea din jur, dacă au putut ierta atât de mult încât să supravieţuiască lumii cărora le-au fost restituiţi, într-un destul de târziu răstimp. Mărturiile lor, prinse la moment de cuminte lăcrămare, ţin de strajă poticnirilor noastre. Părintele Crăciun, după o discuţie prelungită în câteva ore, duse spre asfinţit, mi-a dăruit în finalul întâlnirii Acatistul Sfinţilor români din închisori. Un preot şi un acatist. Sau un preot cât un acatist. Un acatist şi un martir al închisorilor de care se face amintire în acel acatist… Rugăciune şi rugăciune. Cu faţa brăzdată de emoţie, mi-a istorisit despre un coleg al său căruia – după ani şi ani de puşcărie, trecând prin nenumărate metode de tortură, una mai inumană decât cealaltă, chemat fiind de către anchetatori şi, în prezenţa soţiei, cu care nu se văzuse atâta amar de vreme – i se propune eliberarea. Singura condiţie pentru a fi eliberat este de a nu mai merge, în afară, la biserică. Deţinutul mulţumeşte pentru intenţia de a-l elibera şi cere să fie înapoiat în celulă. Pentru el, libertatea nu poate fi aceea din afara Bisericii. Este călcat în picioare, lovit pe tot corpul şi înapoiat în celulă. Fragmente de acatist ale mărturisirii unui popor ce pare a-şi uita tot mai mult modul de a-şi asuma libertatea. Şi, totodată, noian de iubire a lui Dumnezeu pentru Neamul acesta. Câtă vreme sunt ţinuţi printre noi oameni de statura acestora, Dumnezeu încă aşteaptă la ospeţie! Dumnezeu încă mai vrea să prânzească „în casa aceasta”, a Neamului nostru, chemat la descălecare de veşnicie. Cu o singură condiţie însă: să nu ne îngropăm, încă o dată, strămoşii în uitarea noastră. În nesimţirea şi ignoranţa noastră cea de toate zilele, rugăciunea de zi cu zi a instabilităţilor noastre cotidiene. Romeo PETRAŞCIUC