Cele 77 de întâmplări nostime reunite de Romeo Petraşciuc într-o cărticiă de zâmbete trebuie să le înţelegeţi ca pe un dar extrem de serios. Ca epigramist, Romeo nu se joacă de-a râsul. Şi nici nu se ţine de bancuri, atunci când e vorba să te pună pe gânduri. Fie ele şi luminoase. Nu e singurul care scoate zâmbete din contextul pastoral al propovăduirii Evangheliei. Când, în 2008, Karl Friedrich Urlichs publica în serioasa Germanie volumul Iuja! Witze und Anekdtoden zur Bibel (Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 96 pg.), nu-şi pierdea titlul universitar şi nici nu punea în pericol seriozitatea unor eforturi omiletice de excepţie. Găsea un respiro şi din el voia să împartă cu toţi prietenii săi. Cred că la fel este şi în cazul hâtrului meu prieten Romeo Petraşciuc, sireteanul şiret într-ale înregistrării şi redării comicului de situaţii şi nu numai. Sunt convins că efortul de a consemna doar acele episoade care să nu lezeze personalităţile, dar nici să nu le îngăduie să treacă ţanţoşe prin vieţile noastre nu a fost unul uşor. Chiar cred că e una din glumele sale preferate aceea de a nu scrie 100 sau 1000 de întâmplări nostime... Le ţine pentru alt volum, le ţine doar pentru noi, prietenii săi apropiaţi, sau le ţine doar pentru sine? Numai el poate şti. Este cert însă că acestea pe care ni le-a aşezat în dar vor săne fie zâmbet într-o lume mereu încruntată. Seninătatea autoironiei care altădată ne vindeca sufletele de aroganţe s-a şters demult. Azi, în Biserică sau societate, dacă îşi permite cineva să te izonizeze, e vai şi amar. Când te autoironizezi, pari bufon şi se caută îndată o etichetă pe raftul cu mofturi al teologiei bloggerilor. Când poţi zâmbi curat şi sănătose semn de putere duhovnicească. Doar că, remarc tot mai des, suntem prea obosiţi de noi şi sufletele noastre. Izvoarele inspiraţiei lui Romeo Petraşciuc sunt dascălii noştri de teologie, studenţii, părinţii preoţi şi parte din anonimii de marcă ai bucuriei ortodoxe. Cu fiecare text parcurs, am căutat să-mi aduc aminte când l-am auzit şi eu prima oară; de aceea, cu fiecare text, mi-a răsărit înaintea ochilor amintirea unor oameni excepţionali. Din doar de uni dintre ei, trecuţi în lumea zâmbetului seninătăţii fără apus, Romeo a pus în pagină clipe din viaţa lor. Paginile acestea, aşa cum curg ele, arată că suntem o Biserică vie, care refuză botezul în oţet şi ţine cu tot dinadinsul la limpezimea apei curate. Zâmbitoare. Pr. Constantin Necula