„…întristarea care este după Dumnezeu, naşte pocăinţă spre mântuire; iar întristarea lumească aduce moarte" (2 Cor 7, 10). Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, ceea ce înseamnă o rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. Păstraţi-vă veselia care este de origine divină... Purtaţi un zâmbet ascuns în inimă pentru toţi, cu adevărat pentru toţi şi aceasta este deja o mare sporire, decât să rămâneţi într-o excesivă meditaţie. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă-i întristare, se clocesc ouăle diavolului. Este o stare de absenţă, de întunecare. Dacă pe un om îl surprinde ceasul morţii nepregătit şi nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este într-o unitate. Dacă ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de abdicare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că „tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate”. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu, ca duhovnic care în fiecare zi stau de vorbă cu creştini care au nevoie de verticalitate, nu le recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă permanentă, de opoziţie faţă de păcat şi patimă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine. Deci să fiţi veseli! Dragă, eu vă spun cu toată siguranţa: oricare ar fi motivul unei întristări sau al unei mâhniri, este numai de la draci! N-avem alte motive. Dacă îţi creează starea aceasta de agitaţie, de tristeţe, repet, îşi face cuib Satana şi-şi cloceşte ouăle; nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor, cu raţiunea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti în stare de nimic — o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul acesta… ………………………… O mare patimă care îl preocupă pe omul contemporan este patima tristeţii celei lumeşti. Din nefericire, ţinem înăluntrul nostru tristeţea, o mângâiem până ne omoară. Omul trebuie să se lupte şi să se vindece de patima tristeţii. Amăreala simţită de cineva faţă de un alt semen, chiar şi dacă este pe dreptate, îmbolnăveşte inima şi sfârşeşte prin a pierde harul lui Dumnezeu. Sfântul Serafim de Sarov a pierdut dumnezeiescul har pe care il primise deoarece s-au întâmplat următoarele: Existau doi candidaţi pentru stăreţia sfintei mănăstiri, Sfântul Serafim şi un altul, iar Sfanţul Serafim s-a retras de la preluarea egumeniei. Dar, atunci când l-au îndepărtat din mănăstire, s-a întristat. Această tristeţe s-a făcut cauza depărtării sau micşorării dumnezeiescului har din adâncul lui. Atunci a fost nevoie de marea asceză şi de a petrece multă vreme în pocăinţă. A rămas pe o piatră nemişcat vreme de o mie de zile şi o mie de nopţi, pentru ca dumnezeiescul har să revină. Simţirea tristeţii celei lumeşti şi a amărăciunii provoacă un mare rău". Părintele Sofronie Saharov