În căutarea miracolului Spiritual mă simt mai aproape de Pitagora, care a dat o definiție științifică Necunoscutului; de gândirea lui Platon, care a esențializat cunoașterea înălțând-o pe un pisc ce va rămâne un etern reper pentru filosofie; de marea artă a lui Eduard Schuré de a face să învie sub ochii noștri mirați o lume care, cu mii de ani înaintea noastră, știa să se adape la marile comori ale spiritului; de Lyall Watson, aflat într-o permanentă căutare a miracolului; de Jung, în a cărui viață nu știm niciodată unde încetează realul și unde începe fantasticul; de înțelegerea modernă a fizicianului David Bohm, care face legătura între vizibil și invizibil, între clasic și modern; de toți aceia care au făcut din taine o știință pusă în slujba umanității. Dumitru Constantin-Dulcan Fragment: "Orice război, orice crimă, orice suferinţă provocată unui om este în primul rând un eşec al religiei. Ştiinţa ne spune că lumea a venit din haos şi, având în vedere dorinţa ei acerbă de a se întoarce la origine, ar trebui să credem... Religia atribuie lumii o origine divină. Este limpede că nu toţi oamenii au o capacitate egală de percepere a adevărului despre sine. De vină este nivelul diferit de evoluţie spirituală. Din acest motiv, concepţiile despre divinitate au variat de-a lungul timpului de la simplismul naiv la negare şi la înţelegerea prin raţiune, sentiment şi experienţă. În lumea noastră contemporană, religia este la fel de diferit percepută. Pentru unii este doar expresia unei tradiţii păstrate sentimental, pentru alţii, un instrument de afirmare politică şi, în fine, pentru câţiva, o convingere. Din nefericire, aceştia sunt prea puţini pentru a putea fi auziţi, pentru a impune o opinie, pentru a determina în rândul oamenilor o conduită adecvată, pentru că, în clipa în care conştientizăm existenţa unei surse primordiale, este obligatoriu să-i înţelegem şi legea după care funcţionează şi să acţionăm în consecinţă. Altfel, o astfel de cunoaştere, fără implicaţii în concretul existenţei umane, rămâne o insignă fără valoare afişată ostentativ pe stofa de pe noi. Codul marilor religii, creştină şi extrem-orientale, susţine principiul nonviolenţei; şi violenţa marchează viaţa tuturor comunităţilor umane sub formele ei cele mai diverse - de la simpla clevetire la ură, de la agresivitatea fizică la crimă şi război. Violenţa este un eşec nu numai al religiei, ci şi aI raţiunii, al culturii şi al civilizaţiei. Şi omul se declară ritos şi orgolios un animal dotat cu raţiune şi instruit prin cultură şi civilizaţie. Să nu ucizi, să nu urăşti, să nu furi - sună legea cosmică a fiinţării noastre. Dar câţi dintre semeni o respectă, în ciuda pretinselor sentimente religioase? Şi, când faptele lor care demonstrează contrariul capătă o largă notorietate, se ridică o cohortă de apărători care vor să ne convingă cum că limba i-a fost dată omului pentru a ascunde gândul. Raţiunea, atâta câtă a mai rămas, este spoliată de sensurile ei binecunoscute. Agresiunea devine în accepţiunea lor dreptul forţei, democraţia devine un cuvânt golit de conţinut, războiul devine pace, iar violenţa devine un răspuns legitim la violenţă. Vechea înţelepciune conform căreia răzbunarea este considerată arma... îşi pierde valabilitatea. Noul precept, plămădit în minţi fără suflet ajunşi hotărâtori de destine, vrea să ne spună că răzbunarea este arma celor inteligenţi... Într-o epocă în care omenirea cheltuie sume imense pentru a descoperi solutii contra cancerului şi contra altor boli care fac încă numeroase victime, este o aberaţie ca altcineva să cheltuie sume de mii de ori mai mari pentru a ucide oameni sănătoşi. Războiul, ca mijloc de rezolvare a diferendelor dintre oameni, valabil probabil în noaptea sălbăticiei noastre primare, este inacceptabil şi de neînchipuit în stadiul actual de civilizaţie. Armatele nu-şi mai pot avea rostul decât cel mult ca forţe de descurajare şi în niciun caz de agresiune. "